ªOAPTE ÎN ETER

B RAȘO V, 2020

LAURA DAMIAN

ªOAPTE ÎN ETER

C Â N T E C U L

P Ă U N U L U I A L B A S T R U

r o m a n d e t r a n z i ţ i e VOLUMUL

I

C U P R I N S

C U V Â N T Î N A I N T E . . . 5 P R O L O G . . . 1 1

C A R T E A Î N T Â I

1 . A L E X . . . 1 7 2 . A G A T H E . . . 9 1 3 . C Â N T E C U L P Ă U N U L U I A L B A S T R U . . . 1 9 5 4 . A N D R E W . . . 1 9 9

C A R T E A A D O U A

1 . Ş O A P T E Î N E T E R . . . 3 6 5 2 . O N O A P T E D E D R A G O S T E . . . 3 8 1 3 . A Ş T E P T A R E A . . . 4 1 2 4 . V I S U L . . . 4 7 3 5 . A V A T A R . . . 4 9 9 E P I L O G . . . 5 7 7

C Â N T E C U L

P Ă U N U L U I A L B A S T R U

VOLUMUL

I

P R O L O G

lui Bogdan Alexandru și Iulianei Pasol, cu drag

— Mi-ar plăcea să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu tine alături, șopti blând Agathe, așezându-și capul pe pieptul lui Alex.

Bărbatul își ridică braţul și, făcându-i loc, o trase cu grijă, mai aproape.

Când trupurile lor se atinseră din nou, două inimi tresăriră de spaimă și de dorinţă, încălzind parcă și mai mult aerul din încăpere.

Cu părul răsfirat pe pielea-i umedă, Alex începu să-i mângâie creștetul.

Gândul că ar fi riscat să o piardă pentru totdeauna îl facu să tremure și, tulburat de temerea aceea înspăimântătoare, îi strânse umerii cu putere.

Parfumul dulceag al teiului în floare, pe care Agathe îl respira prin fiecare por și pe care i l-ar fi recunoscut între o sută de femei, îi invadă cu furie simţurile.

— Chiar trebuie să pleci, îngână trist. Atât de devreme?

— Da, la nouă am o întâlnire importantă.

„Și noi, ar fi vrut să o întrebe, noi cât suntem de importanţi?”, însă cuvintele i se stinseră înainte de a fi rostite.

Negând iubirii să își exprime libertatea, făcură un acord absurd. Un acord care, o dată încălcat, i-ar fi aruncat în valurile pierzaniei.

Agathe fixa un punct imaginar pe tavanul înalt. Și ea se răfuia cu aceeași frică. Fatalitatea le alese un moment ciudat să se cunoască, dar

12

îndrăzniră amândoi să îi dezbrace durerea și să-i croiască împreună noi veșminte, transformând începutul acela chinuit într-o poveste minunată. Și, zi după zi, contopirea inocentă a simţurilor lor eterice redeșteptă omenirii speranţa că, în tot haosul lumii moderne, dacă le era sortit, drumurile întortochiate ale sufletelor pereche încă se mai puteau intersecta.

Însă pașii spre lumină nu se făceau ușor și, prinși în mrejele unui joc ambiguu, cu multe întrebări fără răspuns, nici unul, nici celălalt nu aveau încredere deplină în destin. Trăiau intens momentul, până la epuizare, dar următorul li se înfăţișa plin de îndoială, germinat în fraza aceea scurtă, sufocantă: Era totul prea frumos, ca să dureze!

— Un dolar vechi pentru gândul tău, murmură Agathe, dezlipindu-se din îmbrăţișarea bărbatului.

— Nu, rămâi, o rugă Alex, așezându-i capul în dreptul inimii. Până ne vom revedea, vreau să mi te amintesc așa cum ești acum: fierbinte, intensă, dulce, pasională, femeia... mea!

Cuvintele lui fremătară lung prin trupul ei, făcând-o să adune în pumni așternutul moale, de mătase.

Sentimentele înfiripate încă din ziua în care îl zări în aeroport îi rămaseră tulburi, dar o făceau să își piardă judecata de fiecare dată când o lua în braţe, învăluind-o cu întreaga lui fiinţă. Și numai cu el ar fi putut să guste mirajul extazului, în scurta clipă în care o purta pe culmea împlinirii.

Când îl simţea înăuntrul său, cerându-i să i se supună, i se dăruia cu o voluptate blasfemică, adulând flagelul păcatului adamic. Atunci devenea ea, așa cum o zămisli divinul: înger și demon, paradis și infern, apă și foc, trup și suflet, totul într-o singură făptură!

Dar numai atunci. Căci îndoiala i se cuibărea din nou cuminte, amintindu-i că fericirea se stinge mai ușor decât se-aprinde, lăsând în urmă un chin cumplit și o imensă suferinţă. Își învăţă lecţia alături de Cristian și-i fu de ajuns.

Da, l-ar fi vrut aproape, pentru totdeauna, însă obsesia de a fi abandonată într-o zi se dovedea mai puternică decât dorinţa de a încerca să lupte, să îl facă al său.

Privi ceasul de pe noptieră și, tulburată de secundarul care își lua tributul, se ridică în grabă. Îi sărută buzele, cu sete, apoi lipindu-și urechea de pieptul cald, îi ascultă bătăile neregulate:

„Tic-tac, tic-tac, tac-tac...!”

— Ce ascunzi aici? îl întrebă cu vocea stinsă.

„

Spaima de a te pierde”, fu primul lui gând.

Dar se opri din nou, rușinat de propria-i slăbiciune. O dorea, o dorea intens, în fiecare oră, când era departe, în fiecare secundă când o simţea aproape, mereu, cu aceeași pasiune.

Rătăcit în privirile ei, îi cuprinse chipul, susurându-i cu tandreţe:

—

Ţi-am zis cât ești de importantă pentru

mine?

— De o mie de ori, îi răspunse, vibrând.

— Să nu o uiţi, Agathe. Nici mâine, nici poimâine, niciodată...

Un mănunchi de minute mai târziu, rătăcind pe străzile aglomerate ale metropolei britanice, o femeie elegantă, parfumând a tei în floare, își elibera cu indulgenţă lacrimile, obosită să își ascundă sentimentele, să-și răscolească raţiunea pentru a afla răspunsuri, să caute ieșirea din labirintul acela dureros și sfâșietor de complicat.

În camera unui imobil de la periferia Londrei, un bărbat cu gândurile rătăcite adulmeca lacom în patul răvășit urmele lăsate de trupul femeii de care tocmai se desprinse. În buzunarul hainei, ca și în alte dăţi, inelul de logodnă rămase în cutie. Îl purta peste tot, căutând momentul în care Agathe ar fi călcat în picioare blestemata înţelegere, care nu-i lăsa să se unească.

Ca într-un joc al hazardului, nu le trebuiau decât două cuvinte și un pic de curaj să pună capăt torturii. Dar îndoiala ei, neîncrederea lui, teama amândurora de a face un pas greșit, de a pierde și puţinul pe care îl aveau, continua să îi ţină pe loc, obligându-i să sufere în tăcere...

C A R T E A

Î N T Â I

L A U R A D A M I A N

ªOAPTE ÎN ETER

C Â N T E C U L P Ă U N U L U I A L B A S T R U

1

A L E X

„T

oate cimitirele arată la fel de posomorâte, pentru că morţilor li se refuză să surâdă. Zgribulite în gropile umede și întunecate, resturilor de carne și de oase în putrefacţie nu li se permite decât să tacă...”

Cu gândul strivit între palmele minţii, Alex privi lung peste umărul preotului, coborându-și apoi ochii la picioarele lui.

Veșmintele-i brodate cu fir aurit sărutau ţărâna, de fiecare dată când își balansa trupul greoi, psalmodiind pe nas osanale celui care stinse viaţa femeii din sicriu.

Deodată, vrând parcă să alunge demonii rătăciţi printre cei vii, omul sfânt începu să cădelniţeze cu furie, ridicându-și vocea într-un strigăt invocator:

„...stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăţi, spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi...”.

Din cele patruzeci de minute prohodite de la ieșirea din biserică, până la marginea câmpului semănat de cruci, Alex nu înţelese nimic.

Nici din vorbele de duh ale nesfârșitei ierurgii, nici din lălăiala dascălului burduhănos. Dar, privind mormintele, era tot mai convins că nu exista un alt loc pe pământ în care zădărnicia vieţii să se simtă atât de profund, atât de cumplit.

Întinderea dezordonată de gropi și de pietre funerare îi paru un Turn Babel, răsturnat pe burtă. Eroi, bastarzi, săraci, bogaţi, învăţători, analfabeţi, toţi zăceau la doi metri sub pământ, cu ţărâna în gură.

18

Acolo va ajunge și el, fără îndoială. Și Maya, lumina ochilor săi, fetiţa cuminte și blândă, care îl strângea de mână și care, mai devreme, îl întrebă de ce Mami, îmbrăcată așa de frumos, dormea într-o cutie fără să se miște?

Și de ce Buni și Luca și toată lumea aceea în haine cernite își ștergeau mereu ochii?

Picături reci de ploaie începură să mărunţească văzduhul și Alex izbuti, în sfârșit, să plângă.

Suferea ca un câine prigonit, stăpânindu-și cu greu clocotul din piept.

Locul în care era nevoit să își abandoneze jumătatea răscolea în el toate caznele și toate păcatele omenirii. Ar fi vrut să urle, să suduie, să se ia la trântă cu Dumnezeu, să îl întrebe: de ce? de ce ea? de ce atunci?

Cerul plângea o dată cu bărbatul văduvit, amestecându-i pe obraji parfumul lacrimilor sărate cu cel al stropilor mari, de apă dulce. Cicatricea fină, dinspre urechea dreaptă, i se înroși și începu să îl strângă.

La primul tunet, îl simţi pe preot schimbând ritmul, rostind grăbit:

„...al Domnului este pământul și împlinirea lui, lumea și toţi cei ce locuiesc într-însa...”

În două minute, cântarea se opri și cei prezenţi murmurară un:

„Dumnezeu să o ierte!”

„Gata, gândi Alex, tremurând ca de friguri, sosi ceasul să se despartă.

Era sfârșitul! Aveau să o arunce în fosa aceea adâncă, împrăștiind peste ea pământul grunţuros, cu iz de rădăcini putrede și de buruieni uscate.

Chiar gata? Nu avea să își mai vadă soţia niciodată? Niciodată? Pe veci?”

Glasurile groparilor și loviturile ciocanului, bătând cuiele în scândurile sicriului, păreau să-i răspundă la unison: „Toc-toc-toc... ga-ta, ga-ta, ga-ta... toc-toc-toc...”

— În stânga e făcut, Constantine, prinde dreapta acum!

Nepăsându-le de suferinţa îndoliaţilor, cei doi bărbaţi își vedeau de treabă, nestingheriţi. Glasul dogit al celui mai în vârstă îl aduse pe Alex cu picioarele pe pământ, risipindu-i fără milă întrebările dureroase.

Maya îi scutură arătătorul, întrebând cu nevinovăţia unui copil de patru ani:

— Când mâncăm bomboanele din copăcel, tati?

Cuvintele fetiţei îi deschiseră și mai adânc rana din piept și, ca și cum ar fi vrut să o protejeze de duhurile necurate, care își bântuiau veșnicia sub dealul cimitirului, o ridică în braţe, ieșind cu ea în stradă.

— Să mergem acasă. Pentru astăzi, ne-am pedepsit destul!

— Și mami? Și bombonelele? începu să scâncească.

— Vorbim despre mami mai târziu, îi zise, evitându-i privirea, iar bomboane îţi iau din oraș. Sau din aeroport. Două pungi mari. Alea din copăcel sunt murate de ploaie, MayMay.

Cu dosul mânecii, Maya își curăţă obrajii fără lacrimi, controlând apoi buzunarul hăinuţei din stofă. Apelativul acela o făcea mereu să surâdă, pentru că îi amintea de cuvintele bunicii, când o pieptăna pe terasă, spunându-i că are părul mătăsos ca florile care-și deschideau petalele în mai, lună în care se născu și copila.

Încântată de oferta tatălui, își simţea deja mânuţele înotând în dulciurile aromate.

— Ce bun ești azi! se alintă, lăsându-și capul pe umărul lui. Îmi iei și ursuleţi? Și iepurași de ciocolată?

— Tot ce vrei, tot ce vrei, MayMay, îi repetă fără să chibzuiască.

— Ești chiar mai bun decât mami, îi șopti, apropiindu-și gura mică de urechea tatălui.

Alex o așeză pe bancheta din spate, în scaunul ei, șuierându-i înfuriat, în timp ce îi fixa centurile:

— Să nu mai spui asta niciodată, Maya, ai înţeles? Niciodată! Mami era cea mai bună mami din lume și te iubea!

Speriată de privirea-i încrâncenată, copila izbucni în hohote:

— Mami nu mă iubea, mă alunga mereu și îmi zicea că nu sunt a ei!

Și lui Buni i-o zicea; nu mă iubea, nu mă voia! Și doar eram cuminte. Și tu ești un tati rău acum, nu te mai vreau nici eu pe tine... am să-mi fac o căsuţă din lemn, cum are mami, și am să mă ascund acolo. Ești rău, ești rău! Nu mai vreau ursuleţii tăi, nici șopârliţele, o vreau pe mami, du-mă la mami... ești rău... ma-mi, ma-mi!

Vorbele plânse ale fetiţei îi lacerară și mai mult sufletul și, năpădit de remușcări, începu să bâiguie:

20

— Iartă-mă, Maya, iartă-mă, nu am vrut să fiu rău, nu am vrut să te supăr, te rog, iartă-mă! Tati te iubește nespus de mult și ar plânge necontenit dacă te-ar pierde sau dacă te-ai ascunde într-o cutie, ca mami.

Tu ești comoara mea, iartă-mă!

Bărbatul o strânse cu putere, încercând să o liniștească.

— Știi ceva, hai să o luăm pe Buni cu noi la Londra.

— Nu va veni, suspină fetiţa, lui Buni nu-i place să zboare cu avionul.

— Pentru tine, Buni face orice, știi doar. Când o privești duios, cu ochii tăi de iepuraș și cu palmele unite, nu-ţi poate refuza nimic.

— Îmi „sujerezi” să folosesc figura îngerașului în rugăciune?

Alex zâmbi în colţul gurii.

— Da, îţi sugerez să îţi folosești toate farmecele, numai să o convingi.

— Hm, nu prea ești corect. Acum nu încălcăm o regulă?

— Nu, MayMay, nu se încalcă niciodată regula dacă încurajezi o faptă bună.

Fetiţa rămase câteva secunde cu privirea fixată pe chipul tatălui, apoi, ţuguindu-și buzele, declamă serioasă:

— Ok, avem o înţelegere, putem bate palma!

Cu genele înrourate, Maya lovi palma ei mică de cea a bărbatului.

Încântat de acordul strâns, Alex îi făcu din ochi, recompensându-i decizia:

— Și cumpărăm și ursuleţii, da?

— Nu, ursuleţii, nu, doar iepurașii. Și o carte de colorat, îndrăzni copila, privindu-l pe sub pleoape.

I

E

rau puţin mai mari de doi copilandri când se cunoscură în curtea Liceului de Chimie. Aveau cincisprezece ani.

În pauze, clasele școlii se goleau într-o batere de ochi, iar coridoarele deveneau neîncăpătoare. Fetele, gălăgioase, într-o parte, băieţii, mai timizi, în grupuri mici, în cealaltă, râdeau, povesteau sau așteptau la ușa labora- toarelor să înceapă următoarea lecţie.

Alex nu fu niciodată un copil agitat. În sala de joacă de la grădiniţă, prefera să își aleagă din „coșul magic” un singur obiect și, pentru o zi întreagă, se concentra doar asupra lui, cercetându-l pe toate părţile. Cu timpul, foarte atent la detalii, băiatul ajunse să facă o pasiune pentru motoare, visând ca într-o zi să ajungă un inginer. Dar nu unul oarecare, precum tatăl său, ci unul căruia revistele de specialitate și presa interna- ţională să îi dedice pagini întregi, lăudându-i invenţiile.

Fiu unic, Alex nu avu cu cine să își împartă blândele năzdrăvănii și, învăţând să trăiască singur, pentru multă vreme nu simţi nevoia să se apropie de nimeni. Reticenţa faţă de oameni nu dispăru nici când intră la liceu. Chiar dacă de aceeași vârstă, din primele zile își consideră colegii ori infantili, ori prea superficiali. De aceea, prefera să îi ţină la distanţă. Iar ei, la fel de dezinteresaţi, îl ignorară cu ușurinţă. Însă, când pasiunea pentru înot îi aduse primele premii, iar fizicul, primele ocheade din partea fetelor, băieţii începură să i se apropie, căutând să-i intre în graţii. Căci adoles- centul înalt, cu părul de culoarea nisipului după o furtună, cu ochii albaștri și cu buzele pline, deveni o ţintă nu numai pentru elevele din clasele a noua, dar și pentru cele din clasele mai mari. Abia atunci, colegii cu vocea în schimbare și cu fire răzleţe în bărbie, își dădură seama că izolarea de Alex nu era o bună strategie. Și, tot mai interesaţi să îl invite la petrecerile din week-end sau la clubul din centrul orașului, perseverau să își atingă scopul: prezenţa lui ar fi atras atenţia fetelor, iar din roiul de blonde și de brunete, ar fi putut și ei să se aleagă cu câte ceva.

Pe Ofelia o zări într-o marţi, la o lună înaintea vacanţei de vară, sprijinită de teiul cel mare, de lângă poarta școlii. Cu privirea febrilă și cu fruntea încruntată, se chinuia să își îndrepte peniţa stiloului, folosind o clamă de păr.

Nu înţelese atunci, așa cum nu avea să o înţeleagă nici mai târziu, ce îl împinse înspre fata de la chimie-biologie, cu care, deși trecea zilnic prin faţa clasei sale, nu se întâlnea decât rareori. Dar ajuns în faţa ei, o întrebă șovăitor dacă avea nevoie de ajutor. Ofelia îl privi printre spâncene, nevenindu-i să creadă că Alex îi vorbea, încercând însă să rămână indiferentă:

— Chiar ţi se pare că am nevoie de delfinul liceului pentru un blestemat de stilou? Nu, mulţumesc, prefer să mă descurc singură, cu picioarele pe uscat.

22

Descumpănit de reacţia fetei, Alex roși, pregătindu-se să plece. Dar nu apucă să facă primul pas, când o auzi strigând mânioasă:

— Draci, draci, draci, mii de drrraaaci!

— Hai, lasă-mă să mă uit, nu fi berbec, îndrăzni el din nou, întinzând mâna să apuce tubul subţire de metal.

Luată prin surprindere, Ofelia strânse pumnul, apăsând pompiţa plină cu cerneală.

Lichidul albastru ţâșni, prelingându-i-se printre degete. Două picături săriră și pe bărbia băiatului care, cu greu, își stăpânea veselia.

— Nu, să nu îndrăznești să te distrezi pe seama mea! i se răsti serioasă, intuind că asta urma să facă.

Nebănuind că cerneala ajunse atât de departe, Alex își duse mâna la gură, să își blocheze râsul, întinzându-și cele două boabe de culoare, până sub nas. Zărindu-i pielea albăstrită, Ofelia rămase serioasă câteva clipe, apoi pufni, provocându-l:

— Halal, campion, cu faţa pictată! Spuneai despre mine că sunt berbec?

Dacă te-ai vedea acum...

Alex o fixă întrebător, așteptând o explicaţie.

— Ești murdar ca un copil prins la furat dude, uite!

Îi atinse bărbia cu policele, apoi îi arătă degetul pătat de cerneală.

Chipul lui Alex se aprinse iar, însă Ofelia continua să râdă cu poftă și hohotul ei risipi sfiala băiatului, îndemnându-l să o imite.

Privind-o cu atenţie, i se păru cea mai încântătoare fată întâlnită vreodată. Ochii negri, ușor alungiţi, genele ondulate, nasul mic, gura roșie, cu buze subţiri, pielea trandafirie și glasul colorat, precum cerneala de pe degete, îi emoţionau sufletul, în ritmul versurilor unei poezii de dragoste.

Din marţea aceea, nu trecu o zi să nu se salute sau să nu schimbe câteva cuvinte pe holul lung al etajului unde se aflau clasele amândurora, dar abia în ultima săptămână de școală Alex căpătă curaj să o invite la cinema.

Ofelia crezu că băiatul, ca majoritatea tinerilor de vârsta lui, căuta doar un motiv să i se apropie, căci toţi foloseau cinematograful pentru asta.

Se știa că în sala obscură, printre scaunele șubrede din lemn și ţesut de catifea ieftină, zeci de generaţii se mângâiară cu nevinovăţie, dăruindu-și sau furându-și primul sărut.

Însă el o invită chiar pentru cinema, iar ea, la jumătatea filmului, așteptându-i în zadar dezmierdarea, i se lăsă pe umăr. Cum Alex nu se retrase, Ofelia își strecură degetele între degetele lui, așezându-i mâna în poală.

Băiatul înlemni și de lemn rămase minute lungi, neavând curajul să se miște. Nu mai vedea și nu mai înţelegea nimic din ceea ce rula pe ecran, încins la gândul că doar o bucată de pânză îl despărţea de locul intim al fetei.

Încercând să își ascundă cât mai adânc fantezia, obrajii începură să îi ardă și mici broboane de sudoare îi inundară fruntea.

Fata îi percepu neliniștea, dar își păstră calmul, prefăcându-se interesată de scenele de acţiune și de jocul actorilor americani. Din când în când, îi mângâia arătătorul cu arătătorul ei și pentru Alex gestul acela simplu simula un mic preludiu, înaintea mult râvnitului sărut. Lăsându-și imaginaţia să colinde nestingherită, cuteză să se întrebe cum ar fi fost să îi guste buzele sau să îi atingă chipul neted, cu aromă de piersică pârguită.

„Minunată senzaţie!”, i se înfiripă, într-un sfârșit, răspunsul.

În realitate, nu ar fi îndrăznit nici măcar să o cuprindă în braţe. Și, deși îl neliniștea ideea că poate aceea era unica lor întâlnire, abia aștepta să părăsească sala întunecată. Să se întoarcă acasă, în camera în care ar fi putut visa liber, fără rușine, la trupul ei fierbinte.

Dar seara nu avea să se termine o dată cu filmul. Ieșiţi în stradă, Ofelia îi propuse să facă o plimbare înspre colinele orașului, în dreapta cimitirului. Pe Alex, morţii nu îl speriau, dar cerinţa îl surprinse. Ca să îi atenueze reacţia, îi mai spuse că aveau să ocolească întinderea de cruci pentru a ajunge pe Vârful lui Ţepeș, dealul de unde întregul oraș se înfăţișa ochilor întocmai unui tablou, pictat pe un glob din sticlă.

— O să îţi placă, ai să vezi; în întunericul nopţii, când străzile și casele se iluminează, colţul nostru de lume se transformă într-un mic paradis.

Alex încuviinţă, înclinând de câteva ori capul. Ar fi fost de acord și ar fi făcut tot ce i-ar fi cerut. Era buimac, aprins, aproape fericit.

Ofelia continua să îl ţină de mână, povestind o întâmplare hazlie despre una dintre colege, iar când râdea, se legăna și i se agăţa de braţ,

24

apropiindu-i-se, ca din întâmplare, de ureche. În momentul acela, ar fi vrut să o tragă înspre el, să o sărute, să rămână așa contopiţi, pentru o eternitate.

Pe la mijlocul urcușului, prinsă de povestire, fata se împiedică de o buturugă și, dezechilibrându-se, nu reuși să evite căderea. Pentru că erau cu degetele unite, Alex fu aruncat peste ea, trezindu-se amândoi cu faţa în iarbă.

Ofelia își zdreli genunchiul și un fir subţire, roșietic, începu să i se prelingă pe picior. Timorat, Alex se ridică brusc, o luă în braţe și o așeză pe marginea gardului de piatră, care despărţea valea luminoasă, de partea obscură a orașului.

— Lasă-mă să văd, îi ceru, suflând peste pielea însângerată.

— Nu-i nimic, doar o zgârietură, îi răspunse fata, mușcându-și buzele.

— Așteaptă, am o batistă curată, ţi-o leg imediat.

Ea îl privi de parcă i-ar fi vorbit într-o altă limbă, apoi îl întrebă ironică:

— O batistă? Glumești, chiar ai o batistă?

— Da, dă-mi o secundă să o...

Dar Ofelia, cu adevărat uimită, nu îl lăsă să își termine fraza:

— Un băiat care are o batistă... ooo, un adevărat cavaler!

Nepricepând dacă i-o spuse în bătaie de joc sau dacă îi făcu un compliment, Alex îi mulţumi oricum în gând mamei sale. Și îi ceru scuze pentru toate dăţile în care, încă de când îl ducea la grădiniţă, îl scotea din minţi obsesia sa pentru batista albă și pentru unghiile tăiate.

Despăturind cu grijă bucata de pânză moale, o așeză peste rană, continuând să sufle.

— Mă înnebunești cu atâtea atenţii, izbucni ea. Nu mor, știi? Lucrurile astea se mai întâmplă.

— Uite ce roșie îţi este pielea, murmură el.

— E o simplă julitură, nimic grav. O rană superficială.

— O rană superficială?! Sângerezi!

— Alex, tu nu ai căzut niciodată în copilărie?

— Nu, îi răspunse cu simplitate.

— Cum, nu te-ai cocoţat pe garduri, prin copaci?

— Nu, își repetă răspunsul.

Ofelia îl privi lung, ca și cum abia atunci l-ar fi întâlnit pentru prima oară. Fixându-i ochii dezamăgiţi de vorbele-i sincere, își modelă glasul, șoptindu-i cu drag:

— Vino mai aproape, copil cuminte. Stai aici, langă mine.

Alex se pierdu din nou. Parfumul ei de violete înflorite îl făcu să freamăte de plăcere și iar i se aprinseră obrajii. Dacă în momentul acela cineva l-ar fi întrebat cum îl cheamă, nu ar fi reușit să-și îngâne numele fără să se bâlbâie. Și, neîndrăznind să îi refuze chemarea, i se supuse.

— Ești cel care a adus școlii patru medalii de aur și două de argint, ai ajuns primul la concursul de fizică, te-au ales căpitanul grupului sportiv al liceului, ai realizat atâtea lucruri minunate, însă nu te-ai căţărat niciodată într-un copac. Ce alte năzdrăvănii simple nu ai mai făcut tu, Alex Demeter?

Oftând, băiatul se trase într-o parte, lăsând vorbele să i se risipească în liniștea dulce a serii. Tulburat de mireasma florală care îi respira prin bluza subţire, i se părea inutil să caute răspunsul. Putea să îl jignească, să îi râdă în faţă fiindcă nu sări în viaţa lui un gard sau fiindcă nu se căţără prin copaci; se simţea atât de bine lângă ea! Mai ales când își imagina cât de catifelată trebuia să îi fie pielea pe umeri, pe gât, sub sânii mici, ascunși în sutienul dantelat.

Pentru câteva minute rămaseră în tăcere, unul alături de celălalt, inspirând aerul cu aromă crudă, de ploaie. Dintre nori, fulgerele începură să își coboare contururile incandescente, luminând și mai mult partea de jos a orașului.

— Va trebui să mergem, în curând se va dezlănţui furtuna, auzi glasul Ofeliei, destrămând magia acelei clipe minunate.

Încercând să se ridice, fata se clătină înspre el și buzele lor se împreunară pentru o secundă. Încurcat, Alex își ceru scuze, apoi, alungându-și stinghereala, îi zise:

— Dacă nu reușești să îţi îndrepţi genunchiul, ţine-te de mine.

Dar ea nu-i răspunse. Doar își întinse braţele în jurul gâtului său și îl sărută pe gură. Alex ameţi de surpriză și de plăcere, iar inima începu să-i bată nebunește, spărgându-i pieptul.

Cu întregul univers la picioare, băiatul chiar nu mai avea nevoie de nimic: era fericit!