Definiţi conceptul de lirism în ansamblu

ATÂT DE FRAGEDĂ...

Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de la creştet pân-în poale Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc – S-atârnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc.

53

O, vis ferice de iubire, Mireasă blândă din poveşti, Nu mai zâmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce eşti, Cât poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi:

E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi.

Apărută în 1879, dar scrisă cu trei ani mai înainte, poezia Atât de fragedă este alcătuită din nouă catrene şi se încadrează în poezia visului de iubire, alături de creaţii, cum ar fi Floare albastră, Lacul, Dorinţa, Sara pe deal ş.a. În toate aceste poezii Eminescu îi înalţă iubirii un cântec nepieritor, în care bucuria şi suferinţa, voluptatea şi durerea, visul şi dorul de dragoste iradiază întregul univers al imaginarului eminescian. Toate sunt străbătute de un fior cosmic cu adâncimi de vecie, iar clipa de dragoste devine aproape sacră: aşezaţi sub „teiul sfânt” şi privind apariţia stelelor (ca pe o nouă Geneză), cei doi îndrăgostiţi reprezintă perechea eternă.

În Atât de fragedă, însă, visata întâlnire cu iubita este înlocuită printr-un cânt de adoraţie închinat femeii pe care soarta i-o scoase în cale; înger şi marmură, zână şi pământeancă, aceasta îl va părăsi, lăsându-l nefericit.

Pierdută pentru veşnicie, ea va deveni icoană a Fecioare, sentimentul erotic transformându-se în generaţie religioasă; din acest motiv, poezia fiind încadrată în erotica mistică. Fenomenologia spaţială din acest poem îmbracă un rafinament particular. Eminescu poartă şi filtrează chipul iubitei sale rând pe rând prin diverse spaţii ale arhetipurilor: înger printre oameni, vis înserat şi real, capodoperă de artă, făptură de basm. Toate aceste spaţii sunt puternic tensionate, pentru că sunt spaţii psihice: întrupări ale visului de iubire; sunt, deci, structurate de patimă, de un fior idealizant, având amplitudine cosmică.

Fiind „un vis de lumină”, deci o imagine proiectată în sferele înalte ale absolutului spiritual, ale frumuseţii axiologice, fiinţa iubită este purificată prin spaţiile succesive ale unei lumi integrale: „floare albă de cireş”, „înger”,

„demon”, „marmură”, „mireasă”.

Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinic n-o să mi-o mai iert, Spăşi-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtând coroană – Unde te duci? Când o să vii?

54

Titlul poeziei este un epitet cu valoare de superlativ, sugerând frumuseţea, puritatea şi neprihănirea. Reluat în prima strofă, titlul devine termen al unei comparaţii: „ Atât de fragedă te-asameni

Cu floarea albă de cireş Şi ca un înger dintre oameni În calea vieţii mele ieşi”.

În întregul ei, comparaţia menţionată ar putea trimite şi la ideea fragilităţii fiinţei umane – trecătoare ca florile în scurgerea timpului.

Alcătuită din nouă strofe, versuri de 8-9 silabe, poezia ar putea fi împărţită în două secvenţe: strofele 1-6 şi strofele 7-9, care formează o antiteză totală: din intensa spiritualizare, făptura fizică a iubitei lunecă de pe icoană, lunecă din orizontul luminii în spaţiul „întunecoasei renunţări”, în „umbra dulcilor dorinţe”: în spaţiul teluricului şi contingentului.

Cele două spaţii se despart: „ Te duci, ş-am înţeles prea bine/ Să nu mă ţin de pasul tău,/ Pierdută vecinic pentru mine…” . Dar „visul de lumină”, prin natura sa spirituală şi eternă, rămâne. Şi anume el va persista acum, desprins de modelul real, şi va trece în spaţiul ideilor atemporale. Icoana iubitei va reapare „Şi-o să-mi răsai ca o icoană” pe alt nivel, ontic, însă ca o imagine transreală, purtând unicitatea chipurilor ideale. Dar inaccesibilă ca orice ideal, peregrinând incapabilă în acel orizont al ideilor pure: „ Spăşi-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în deşert./Şi-o să-mi răsai ca o icoană/

A pururi verginei Marii/ Pe fruntea ta purtând coroană - / Unde te duci? Când o să vii?”.

Plecarea iubitei umple sufletul poetului de o tristeţe prelungită etern, şi în aceste condiţii comparaţia „Şi-o să-mi răsai ca o icoană” sacralizează făptura adorată, punându-i pe frunte nimbul purităţii. În plan semantico- morfologic, repetarea verbului „a răsări” în două poziţii – „răsai ca marmura” şi „să-mi răsai ca o icoană” – conferă lumini de mit şi sfinţenie femeii din visul de iubire.

Eul liric ar putea fi privit din mai multe ipostaze: ipostaza umană, în care vocea lirică deplânge soarta care i-a scos în cale, în fulgeraţiile unei clipe, o iubire imposibilă; ipostaza de mire, a cărui mireasă „din poveşti” dispare, rămânând o duioasă amintire.

Rămas singur într-o lume golită de iubire „Tinzându-mi dreapta în deşert”, el îşi va duce povara vremii până când moartea îl va întoarce în Univers şi îl va preface în Luceafăr.

Poezia Atât de fragedă confirmă caracterul unitar al liricii eminesciene prin prezenţa unor teme, motive şi particularităţi de limbaj, aparţinând marelui poet. În poezie se remarcă modul original în care este folosită limba, unul din secretele muzicalităţii ei de excepţie. Lexicul este simplu, uzual, cu forme populare, familiare (mătasa, răsai, dulce).

55

Structură şi compoziţie

1. Recitiţi poezia şi evidenţiaţi modul de structurare pe cele două