Romanian Journal for Multidimensional Education
ISSN: 2066 – 7329 (print), ISSN: 2067 – 9270 (electronic)
Coverd in: Index Copernicus, Ideas. RePeC, EconPapers, Socionet, Ulrich
Pro Quest, Cabbel, SSRN, Appreciative Inquery Commons, Journalseek, Scipio,
EBSCO
Conceptual Conversations in the Novel „Ion” by Liviu Rebreanu
Rodica CALOT
Ă
Revista Româneasc
ă
pentru Educa
ţ
ie Multidimensional
ă
, 2009, Year 1, No. 1,
August, pp: 59-82
The online version of this article can be found at:
http://revistaromaneasca.ro
Published by:
Lumen Publishing House
On behalf of:
Lumen Research Center in Social and Humanistic Sciences
Conversii perceptive
în romanul
Ion
(de Liviu Rebreanu)
[Conceptual Conversations in the Novel „Ion” by Liviu
Rebreanu]
Rodica CALOT1
Abstract:
The presently unstructured essay (literary study) wants to be a mathematical-physical approach of the classic Romanian structure after all, without altering the architectural symbolism.
The challenge comes from the IT pupils, whose desideratum was, on
one hand, the perceptive augmentation and, on the other hand, the
demonstration of a hermeneutical relativism (based on the laws of
thermodynamics) in precisely the rigourous economics of the text formation: character construction – architectural construction – (en)closure theme, without neglecting the density of the symbols.
The adjustment of entropy by means of negentropic elements,
through which space and time negatively adjust the progress of events through dissolution, destauration and exfundation is experienced in full semiotics field.
The thermodynamic ballance is restaured through sound waves
(the sound rises from whisper – even from the stage of noisy thought – to howl so that, in the end, the silence tide engulps everything).
Key words: mathematical-physical approach, architectural symbolism, perceptive augmentation, hermeneutical relativism, character construction, architectural construction, (en)closure theme, negentropic elements, dissolution, destauration, exfundation, thermodynamic ballance, sound waves
1 Rodica CALOT – French Teacher CNTV, phone +40 747 298 121, email
Note: The applications students could try are also a challenge, the effect of a circumspect pupil’s question concerning the semantic field. Could you, for example, draw a parallel between Ion Dolnescu2 and Pablo Neruda3? – Why
not?, I answered. The first one’s folk theme is the garden where weeds grow (according to a song’s lyrics) and the latter praises the virtues of a vegetable:
Onion, thy clear crystal!
Noiunii de enhanced reality care const în argumentarea perceptiv, i se poate aduga cea de control al volumului, a calibrului narativ, fibra de realitate absorbind i procesând semnalele lumii exterioare pe centre de interes.
Unda narativ ofer informaii adiionale despre personaje într-o manier trans-contextual, ca o interfa între lumea concret i cea a referentului exterior privilegiat.
i toate acestea dintr-o singur raiune, de decor, valabil atât la nivelul componentelor, cât i la cel al ansamblului. Orice ornament se afl în relaie cu structura asemeni coloanei în raport cu edificiul, Satul fiind o cas mai mare; hora – o manifestare a fiecaritii în pluralitate, în colectivitate. La rândul ei, orice cas este un sat mai mic, o monad ce conine germenii propriei evoluii distinctive. Abordând tema corpului, relaia dintre spaiu i form (suflet i trup), ajungem la necesitatea studierii arhitectonicii, a raportului dintre exterior i interior. Spaiul reprezint ideea, sensul, semnificatul, forma, înveliul, semnificantul, iar utilitatea edificiului – referentul. Casa este cuvântul din fraza satului, ea converge spre omogenitatea limbajului, constituind un idiom.
Ornamentul este un episemem, dac am defini corpul ca o metafor ce cuprinde discursul i construcia sau, în extindere, arhitectura i textul, interferând, înlocuindu-se, corporalitatea arhitecturii putând fi decantat i sublimat în discurs, sub înveliul fiecrui text putând fi decelate, în aceeai msur, schelele arhitectonice, adevrate nervuri vitruviene.
Tema corpului ca unitate cumulativ permite s se întrevad geneza lumii construite. Totul depinde de felul în care decurge argumentaia de la general la particular. In extremis, se poate negocia alctuirea hibrid dintre text (ansamblul de litere) i o arhitectur a paginii, care poate fi un templu de cuvinte
ornat cu un fronton.
Întocmai strategiilor vitruviene, textul dispune de: ordonare (ordonatio,
taxis), dispunere (dispositio, diathesis), euritmie (eurythmis), simetrie (symmetris), convenien (decor) i distribuie (distributio, iconomia), aa cum o construcie dispune de: zon, suprafa, compartimentare, închidere, acoperire, deschidere (cf. Alberti).
Orizontul semantic al imitaiei pornete de la fiin spre cldire, aceasta din urm fiind actant în zarea mimesis-ului. Ea nu recurge, pur i simplu, la
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
duplicarea fiinei, ci red vizibil o proiecie mental conform principiilor vitruviano-ciceroniene - (Elocina era compus, la Cicero, din cinci pri: invenia, dispoziia, elocuiunea, memoria i aciunea) - creând, astfel, o aplicaie a textului pe scheletul arhitectonic, cu toate riscurile de alunecare ctre licentia, cu ajustri vizuale, înclcri deliberate ale unor reguli, ale cror motivaii rmân în zona presupunerilor.
Construcia – ocrotitoarea orizontului fiinei
În centrul spaiului rural st casa. Ea este cel mai cultivat simbol social, conform observaiilor lui Bachelard. Dac în spaiul citadin (G. Gilinescu, H. Papadat-Bengescu), casele sunt exclusiv simboluri sociale ale parvenirii, orânduite ca un galantar, decorate cam convenional, cu mobile cam presrate, dar frumoase, cumprate de la o cas bun, dar fr adaosul nici unui obiect personal (H. P.-B.).
La H. P.-Bengescu, afirm Gh. Lzrescu, în Romanul de analiz psihologic în literatura român interbelic predomin monumentalul rece. Casa Elenei e înalt ca o biseric, palatul Razu pare s aib caliti de sanatoriu, pompoasa cas a Rimilor e
greoaie ca un mausoleu de lux. (Bachelard remarca faptul c din punct de vedere oniric, castelul e incontient. Vidul din interiorul personajelor corespunde perfect cu inconsistena cldirilor. De asemenea, se poate observa curenia extraordinar a spaiului casei, opus murdriei din sufletul oamenilor. E un spaiu sumbru, lipsit de orice licrire de transcenden, în care spiritualul nu exist, existând, cel mult, profesionalism. Casa devine, în spaiul exterior, un rezultat al unei simple tranzacii: Rim, dezarmat fa de lege i proprietar, nu gsise alt soluiune decât cumprarea unei case. Astfel se nscuse ideea.
Aceast explicaie e urmat îns de o alta, ce avea rdcini mai adânci. În cldirea fiinei sunt mai multe etaje i subsoluri ale contiinei.
Spaiul protector al familiei este i un spaiu al idealitii. Aproape fiecare personaj are un ideal la început, ideal ce se degradeaz treptat, parc sub presiunea mediului deprimant. Cele dou tipuri de spaii disting, de fapt, dou forme de existen: o stare de simpl virtualitate i o stare în act. (Gh. Sechean, 227).
Un element de tranziie de la rural la citadin este casa lui Costache Giurgiuveanu din Enigma Otiliei de G. Clinescu. Blat i chinuit cu tot felul de accesorii care nu i se potrivesc, cosmopolit, ca i stpânul, construcia etaleaz o pseudometafizic a persoanei care o locuiete, aa cum urma pailor reprezint metafora conintorului coninut. Aceast abordare vine s fortifice ideea c individul este vulnerabil fa de sistem, aa-zisa lui autonomie inând îns de o metafizic realist, subzistena uman în sens ontologic nesusinând în niciun fel exclusivismul individualismul individualismului, ci mai curând relaionarea etic i social prin care se poate realiza.
calitativ: pe Ion nu-l ridic, în vzul satului, calitile sale fizice sau spirituale, ci doar cantitatea de bunuri – pmânturile – pe care le poate acumula i pe care, în cele din urm, reuete s le aspire pmtuful, stabilindu-se, astfel, o ierarhie între ethos i pathos, iubirea putând stimula inteligena contemplativ, dar i prietenia civic (Aristotel, Etica nicomahic, cartea a VI-a) i chiar între ethos i tanathos, hora de deschidere depind semnificaia de divertisment i devenind referentul destinului al cercului nemilos. Ce legtur exist între aceast metafizic realist i Ion?
Numele Ion, în aceast variant, ne lmurete Gh. Sechean, este de sorginte cult. Jean este împrumutat din slav, care, la rândul su, îl împrumut din greac i care provine, i aici, din ebraic, având o etimologie îndeprtat. În ebraic exist substantivul Johann, în care particula Jo este o abreviere pentru Johve, iar hanan înseamn a face o favoare. Doar crucifixul strâmb, pe care este rstignit un Hristos de tinichea pe lemnul mâncat de carii i înnegrit de vreme, atest inconsistena locuirii pe pmânt a acelor fiine al cror cretinism devine episodic, sincopat.
Exprimarea metafizic se realizeaz prin privire: de la privirea iscoditoare a casei herdelenilor, la privirea de câine la ua buctriei a lui Alexandru Glanetau nu este decât o deviere a filoanelor destinului. Acesta se izbete de limitele spaiului stesc prin care drumul ba spintec, ba se pitete într-o scrântitur de coline, insinuând zbuciumul locuirii umane, opus aezrilor ungureti, de câmpii întinse ca o mas, alegerea între iubire i respect al comunitii dovedindu-se imposibil.
Astfel, edificul oculteaz fractiv identitatea, fie el cas cu acoperi amenintor – adpost familial – fie colectiv: coal, biseric, tribunal, cmin cultural, cârcium etc., demonstrând existena patologicului, perisabilului, ciclicului, formând aproape un complex tautologic cu fiina locuitoare.
Ar exista dou metode de sustragere de la senzitivizarea textului în context: epuizarea prin consum i marginalizarea. Ion alege ceea ce Harold Bloom ar numi: nu exist nicio metod în afar de tine însui! Sfidarea oricrei metafizici, generând astfel asimetria, infirmitatea Absolutului, refuzul logocraiei în favoarea teocraiei. Feciorul nu mai simea nici o nevoie de palavre zadarnice, când acuma tia limpede ce trebuie s fac (Rebreanu, 2006:119).
Locuina se transform într-o placent în care lumina se rupe, iar umorul (negru), care bltete de la prima la ultima fil, devine din ce în ce mai amar. Acest amalgam de ironie i iertare (casa vduvei lui Maxim Oprea cu grajduri i animale devine, dup moartea acestuia, o ruin peste care rage a pustiu o închipuire de vac stearp i venic flmând). S nu mai vorbim de corecia aplicat preotului Belciug de doamna Herdelea, când acesta vine s ridice mobilele scoase la mezat: dup ce golete sertarele, îi revine brusc ca trezit din vis, tergând cu o singur întrebare zâmbetul nevinovat al preotului: Dsclia rcnea ca scoas din mini, cutând cu ochii ca s sparg capul omului care vrea s-i fure mobila. Belciug spimântat, iei afar fr s spun o vorb. Atunci femeia zri mtura i se repezi cu ea în pridvor unde iganul sttea nedumerit.
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
- Mar!... Afar de-aici, tîlharilor!...
iganul o zbughi pe poart, în vreme ce doamna Herdelea striga într-una, ameninând cu mtura pe preotul ce prea foarte grbit:
- Mutule!... Am s te înv eu omenie dac n-ai învat de la tatl tu! Pmtufule! Pmtufule! (Rebreanu, 2006, cap. VII, Vasile, p. 12).
Un dulu los, cu limba spânzurat, se apropie în timp lene, fr int. Din an, dintre buruienile crunite de colb, se repede un cel murdar, cu coada în vânt. Losul nu-l ia în seam, ca i când i-ar fi lene s se opreasc. Numai când cellalt se încptâneaz s-l miroase, îi art nite coli amenintori, urmându-i îns calea cu demnitatea cuvenit. Celul se oprete nedumerit, se uit puin în urma dulului, apoi se întoarce în buruieni unde se aude îndat un ronit cznit i flmând...
Asemeni celului care îi gsete alinarea în roaderea unui os, doi rani îngândurai – pe prispa cârciumii lui Avrum – îi afl leac la frustrrile de peste zi, în sticla de rachiu ce se afl între ei (Rebreanu, 2006). Tot astfel este descris i apariia a doi steni (tefan Hotnog – chiabur cu burta umflat –, dulul i Trifon Ttaru, mititel, cu prul glbui i glasul subire, se uit când la unul, când la altul, înfricoat parc s nu se încaiere – celul) dar i Glanetau - bogtaii. Pe de lturi, ca un câine la ua buctriei, trage cu urechea i Alexandru Glanetau, dornic s se vâre între bogtai.
(Rebreanu, 2006:31)
Un umor irezistibil scânteind de amrciunea competiiei sau, mai degrab, de amreala înfrângerii, izbucnete ca o margaret între ciulini, în preajma fetei cu acelai nume: Margareta nu jucase i-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu rspunse nimic Anei, ci urm s priveasc cu jind în ceata flcilor care închinau cu rachiu sau aprindeau igri; prea îngrijorat s nu se întâmple s-o pofteasc la joc cineva i s nu bage de seam... (Rebreanu, 2006:35)
pmântului acestuia bântuit de lumini i umbre, sau aplecându-m asupra mugurilor din fiecare ramur, sau asupra mieilor nou-nscui, care tremur i se poticnesc pe picioarele lor nesigure...
Nici c se putea afla o descendent ilustr a lui Rebreanu mai apropiat sufletete de eroul prozei acestuia, matricea vzut ca o ram scorojit în care cuvintele se depun ca mierea în stup.
i iari avem aceeai simbioz om-cldire: Numai mucând din vieile altora
– spune eroina sus-citat – intrându-le în jurnale, memorii i evocri ca într-un vechi cenaclu npdit de vegetaia nimicniciei triumftoare, numai astfel afl c tot ce pare azi iremediabil, irepresibil i ireversibil nu-i decât masca vremelnic a unor constante dincolo de timp. (Dan-C. Mihilescu, 2009).
Negentropia cunoaterii
Formula de larg circulaie în literatura contemporan rezum în sine algoritmul evalurii dimensiunilor statistice din perimetrul situaiilor comunicaionale, sau informaionale, din elementele schemei comunicrii (în cazul nostru: locul faptei, fapta, transmitorul – interesul gravitând în jurul lui Ion, Savista, oloaga satului, traductorii, destinatarul – cu precdere Ana) sau ale semiozei (obiectul semnelor, semnele, destinatarul).
Binecunoscuta formul matematic a informaiei, decelat de Shannon, însumeaz toate câmpurile statistice în cauz înmulite cu logaritmul acestor probabiliti, toate elementele macrostructurale ale cunoaterii i comunicrii (semiozei) fiind considerate zone de nedeterminare (opinia satului oscileaz: când de partea binelui, când de a rului, la acelai personaj, pe de-o parte i, pe de alta, când de partea personajului afectat, când de cea a celui care îl afecteaz), ex-disputele Ion- Simion Lungu, Ion-Vasile Baciu, Ion-George Bulbuc.
Jocul – canalul de comunicare incipient – e împins pân la agonie. Timpul i spaiul, sufletul i trupul, glasurile se îneac în nourul de praf ce-i îmbrieaz pe toi. (p. 30).
Primul destinatar negentropir este printele Belciug (el este i liantul, veriga, belciugul din lanul slbiciunilor steti, umane în fond, pe care trebuie s le sancioneze: tim c belciugul se pune în nas, respectiv în râtul porcilor):
Belciug nu suferea mirosul de rachiu cci era bolnvicios. Vasile mereu îi duhnea în nas i râgâia. Purtarea ranului îl indigna îns mai ales pentru c-i tirbea autoritatea în faa poporului... Lui Titu, dimpotriv, îi plcea îngimrile beivului i nu tia cum s-l zgândre fr s bage popa de seam pe primul raportor, Vasile Baciu.
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
În raport cu aceast probabilitate a strilor i micrilor din zonele obiectivului se nasc nedeterminrile sau probabilitile subiective, se nasc strile de imprevizibilitate: oscilaia lui Ion între frumuseea Florici (mai frumoas ca oricând) i bogia Anei (Ion trecu pârleazul de lâng grajd – grajdul fiind un construct semiotic ideal pentru decadena esteticului în animalic –, întorcând capul spre Ana care nu-l scpa din ochi i care, peste câteva clipe, îl urm cu pai grbii... (p. 36).
Conform teoriei matematice a informaiei, între nedeterminare (ca situaie obiectiv sau stare subiectiv) i informaie exist o conexiune organic, în virtutea creia msura nedeterminrii (diversitii, complexitii) devine i msura informaiei.
Pornind de la principiul dualitii informaiei – nedeterminare, formula cantitii de informaie amintit anterior ne permite evaluarea numeric a gradelor de nedeterminare ale unei situaii comunicaionale, cantitatea de informaie necesar acestei nedeterminri. Un bit de informaie (Ion o place pe Florica, Ion o dorete pe Ana) reduce la jumtate un câmp al nedeterminrilor sau anuleaz o nedeterminare format din dou alternative egal probabile. (Georgescu et all, 1982).
Informaia se opune, aadar, nedeterminrii. În subtext se afirm raporturile de invers proporionalitate: cu cât mai mult informaie, cu atât mai puin nedeterminare.
Informaia se prezint ca fiind punctul de sprijin al alegerii între alternative, al decderii demersurilor comportamentale ale sistemelor care se raporteaz la mediul de via i informaional, care pot genera i consuma informaie. În acest sens, producerea de semne (semnale), vehicularea lor, se supune prin excelen cerinelor unor plusuri de determinri în faa unor câmpuri de posibiliti. Menirea informaiei este aceea de a indica direcia aciunii în cazul în care sistemul este pus în faa unui set de alternative comportamentale.
Alegerea unor ci de aciune presupune cu necesitate mecanisme ale generrii i vehiculrii de semne (semnale), dincolo de care informaia nu are câmp de fiinare i funcionare specific.
Aprecierea c orice demers cognitiv pornete de la probleme ajut cunoaterea s înainteze prin momentele formulrii de ipoteze, testrii lor, prelucrrii informaiei primare. În lumina acestor informaii, cunoaterea apare ca fiind procesul specific uman de eliminare a nedeterminrilor care apar în zonele tuturor raporturilor personajului principal, Ion, cu lumea, cu semenii si, cu sine însui.
Jean Piaget (1974) merit a fi amintit, nu numai pentru depirea opoziiei dintre abordarea psihologic i cea logic a procesului cunoaterii, ci i pentru încercarea de a pune în discuie corelaia dintre funciile de acomodare i cele de asimilare ale personajului în interrelaie cu mediul.
Entropia de 1 bit se altereaz (informaia c Ion o place pe Florica devenise în dinamica sentimentelor lui Ion fa de ea o variabil aleatorie):
plnuia cum s-i munceasc moia i în aceeai vreme inima îi umbla parc aiurea, cercetând, adulmecând nelinitit... (cap. X, treangul, p. 105). Aici intervine dorina de a repara aceast stare, aici germineaz negentropia (entropia negativ) care va duce la groaznicul deznodmânt:
Se cutremur ca deteptat dintr-un vis. Îi aduse aminte cît i-a fost de drag Florica i nu pricepea de ce vrea dânsa s se mrite cu altul, când el e aici i o iubete ca i atunci? Îi reamintea cum i-a spus, în noaptea nunii c tot ea i-e drag -apoi totui nici nu s-a mai gândit pe urm la ea, ca i când ar fi înghiit-o pmântul... Preri de ru îi rodeau inima. Îi trecea prin creieri s alerge la Florica, s-i spun c tot drag i-a rmas i s-i porunceasc s nu se mrite...
El nu poate îns schia niciun gest în faa ireversibilitii sistemului: Dar se dezmeticea ruinat. Om însurat, cu copil, l-ar huidui lumea i l-ar alunga Florica... Ei, dac n-ar fi Ana...
Ideea proliferrii hrniciei mediocre capt, pe parcursul creaiei, accente de repulsie comparativ cu stilul de via i exigenele intelectualilor, aceti viri eruditissimi, reprezentai prin Titu Herdelea, preotul, dasclul, judectorul, acesta din urm respingând cu cea mai mare asprime atitudinea lui Ion, stânjenindu-i originalitatea, ca un adevrat arhivar apter sau chiibuar anoic (H. R. Patapievici, 2004), dup principiul tiraniei, conform cruia orice motive sunt întemeiate pentru a restrânge libertatea celuilalt.
O singur asemnare exist între cele dou sfere culturale: cea a ideilor i cea a pmântului: trebuie s te depeti, nu s te conformezi! Trebuie fixate doar limitele morale ale imoralitii: poi s o încalci dar nu trebuie s abdici de la regulile ei! Cu toate c numai decadena rmâne public, morala va ajunge privat.
Aadar, negentropia pare s fie solidar principiului subversiunii: orice ordine merit s fie dizolvat. Revelaia subversiunii este dispunerea de altul i îngenuncherea acestuia, pentru a evita proliferarea dezordinii neintenionate.
Într-o lume saturat, obiectul dorinelor lui Ion – pmântul – nu ar mai avea nicio valoare, dei ar fi endemic srcit de idealuri, dac nu cumva aceste idealuri ar fi doar achizitiv-apetitive. (H. R. Patapievici, op. cit.). Numai scoicile ader, spunea, dispreuitor, Valéry despre neputincioii care cutau angajarea politic i social i nu transcendena grefat pe instincte cretine, nu pe inteligen, care este apanajul ateilor.
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
domnioara Ghighin venir înadins s însoeasc la groap pe Ion care, dei le fcuse buclucul cu jalba lui, a fost om sritor i de isprav. De altfel prilejul era bun s încerce i o învoial cu pmântul în privina locului csuei lor. (L. Rebreanu, op. cit., p. 123). Chiar i preotul
Belciug era mulumit de aceast moarte mnoas i oportun pentru folosul
Domnului.
Timpul fluidizat încearc s se substituie spaiului pierdut, surpându-se peste personaje. Toi au trecut prin amrciunile dumitale de-acuma, zise dânsul apoi, ca un printe blând. Dar viaa aa e, dragul meu. Viaa e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-i poate pstra visurile în ciuda cruzimilor vieii, numai acela nu va pierde încrederea niciodat... Firete c spectacolul nu e înltor dac intri în culise s vezi sforile... Nu te uita îns la indivizi, cci indivizii sunt mruni, sunt oameni care totdeauna îi caut rosturile lor. Privete departe i atunci ai s vezi cum se va schimba panorama... Serbrile astea, de pild! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferinele i procesele-verbale în care fiecare caut s-i arate meritele reale sau închipuite... Nu! Astea sunt nimicuri... Dumneata încearc s vezi ansamblul! i atunci vei simi în toate manifestrile acestea, bune, rele, înltoare sau josnice, civilizate sau slbatece, vei simi btaia pulsului unui popor care vrea s triasc i care se lupt crâncen ca s poat tri... Într-o btlie numai rezultatul are însemntate hotrâtoare. Ce-mi pas mie de cum beau i mnânc soldaii în vremea rzboiului prelung? Istoria nu va ti decât: am biruit sau am fost biruii... -apoi iari, lupta noastr e defensiv activ, cum ar zice fratele meu cpitanul. Dumanul ne atac prin toate mijloacele moderne de cotropiri, prin cultura lui, prin coala lui, prin arta lui, prin banii i prin munca lui... Noi trebuie s dm din mâini ca baremi s nu ne înecm. Atît. Dac ne meninem la suprafa, am izbutit, îi spune Virgil lui Titu, dup ce, în prealabil, creeaz spaiu pentru
întrebarea: Ce-i cu dumneata, poete? Ce eti aa de trist când lumea e vesel? Din metafizic rmâne doar hybrisul (Asta-i mândria noastr), adic ceva ce
contravine legilor divine (L. Rebreanu, op. cit, pp. 179-181).
Stadiul final al conversiilor este prbuirea timpului de care am vorbit mai înainte, de cdere a sufletului în trup, de convulsii perceptive.
Premoniia dezastrului se afl în chiar sinuozitatea, dac nu chiar perfidia destinului (Savista): Ion însui simise de mult vrjmia Savistei i deseori îi venea s-o sugrume ca s-i deschid drumul la Florica. Ura îns numai pe George, din ce în ce mai ru, fiindc numai din pricina lui nu e slobod femeia. Dac n-ar fi luat-o el, poate c ea l-ar fi ateptat i azi n-ar mai trebui s se zbuciume i s nu tie cum s se apropie de dânsa.
Reprezentant feroce al hybrisului masculin, Ion nu cedeaz în faa adversitii, ignorând pericolul: Savista, pe prisp, îl zri de departe i, nemaiputându-se târî la locul ei de pând dup grmada de coceni, se rzim îndat de perete, închise ochii, deschise gura i începu s sforie uor, parc ar dormi dus.
Oloaga i destinul falacios converg în ruinarea personajului prin ajutorul pe care i-l dau în îndeplinirea propriilor planuri: Ion intr în ograd, o vzu i o strig pe nume. Oloaga îns nu rspunse. Atunci Ion se apropie i-i zise iar, mai încet, cu inima tremurând de bucurie, vrând s-o încerce dac doarme aievea:
Oloaga îns sforia [în timp ce gândea cum s trag sforile!] nemicat, dei vreo trei mute4 i se plimbau pe obrajii scofâlcii i asudai, pe gingiile alburii, pe dinii lungi i galbeni. (p. 171).
Asemntoare lui Pocitan ben Pehlivan din prima variant a Noapte de decemvrie alias Arhanghelul de aur sau Spânului din Povestea lui Harap-Alb, Savista este reglatorul negentropic al entropiei existenei.
Termodinamica sistemului este surprins gradat de reeaua negentropic ai crei poli – apogeul i perigeul – sunt atini, alternativ, de Ion i de George:
Ion era puin ameit de rachiu i chiuia i horea parc toat lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strlucea sfidtoare bucuria bucuriilor. Apoi când s ias George [dup ce i se dduse vestea plecrii lui la pdure], Ion îi ur drum bun i mai ceru o sticl de butur, s-i astâmpere focul. În timp ce, la polul opus tririlor efervescente ale lui Ion,
George tremura în car ca i când l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, îi dârdâiau dinii. Ieiser din sat i suiau pe coast, printre ogoare tcute pe care clile înnegurau ca tâlharii la pând. (p. 183).
Mai apoi, George este cel aprins de clduri, i Ion cel încercat de frisoane:
Când nu mai auzi carele, începu s alerge [ieirea din frigul ineriei]. Se rostogoli de vreo dou ori prin anuri peste haturi. Îi era cald de se nbuea. Un strop de sudoare îi czu pe mân i-l învior parc l-ar fi atins un crbune aprins. Cu cât îi era mai fric s n-ajung prea târziu. (p. 184).
Ajuns acas, transmite acelai frig iniial, prevestitor de înghe, nevestei sale:
Când se întinse lâng ea, sub cearceaf, un fior îi trecu prin spinare, cci George era un sloi de ghea.
4Zumzitoare, zburtcind în cercuri învârtejite i înepând fr încetare, mutele sunt fiine insuportabile. Ele
se înmulesc pe materiile putrezite sau în descompunere, fiind purttoarele celor mai afurisii germeni de boli i desfid orice msur de protecie, simbolizeaz o urmrire neîncetat. În acest sens, a ajuns Belzebut, veche divinitate sirian, al crei nume ar însemna etimologic Seniorul/Stpânul mutelor, prinul demonilor.
Pe de alt parte, musca reprezint pseudo-omul de aciune, iute, febril, inutil i revendicativ, este musca fabulei care-i cere rsplata dup o agitaie van, simpl imitare a muncii celorlali. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Éditions Robert Laffont, S.A. Paris, 1969).
În codul semiotic, acestor insecte le revine un rol covâritor. Protagonist entropic, Ion nu ia seama la semne:
- Doarme, slav Domnului! murmur Ion, trecând în vârful picioarelor în tind.
Savista îi ascui urechile. N-auzi decât oapte i apoi glasul Florici, îndemnându-l s plece.
- Savista doarme ca iepurele, ia seama. Oloaga fierbea de mulumire c-a gsit, fr s vrea, mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindc de afar nu auzea bine ce vorbesc ei înuntru, nu mai iei pe prisp, ci de azi înainte se ghemui într-un col în tind, pzind de-acolo s nu treac ginile pragul. Moia toat ziua i deseori sforia.
(p. 172).
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
- Ce i-e de te cutremuri aa? întreb brbatul cu un glas gros i greu ca un dangt de clopot.
- Ce s-mi fie... M-a cuprins frigul când ti-am deschis... (pp. 184-185).
Toate semnele i semnalele5 rmân în sfera indecidabilului: Pe bolta vânt
stelele se aprindeau pe rând ca nite luminie fricoase. Peste sat se cobora o cea plpând, alburie, care parc subia bezna i o rcorea. (p. 183).
Focul, emoia eliberatoare dar i patima instinctiv, al mistuirii i al fascinaiei, ce de atâtea ori era vizibil în privirile flcului, care, la ultima întâlnire în câmp, (premergtoare celorlalte dou, dintre care ultima, fatal) se împleteau fermecate cu ale Florici, ce se oprise din graba de a ajunge la târg, se aezaser pe sumanul brbatului aternut la umbr, privindu-se în ochii strlucitori de o fericire mult
5 Chiar i destinul se-ngrijoreaz ca nu cumva s nu se poat întâmpla de la cosmologic la
teratologic, sluga lui Toma aducându-i aminte lui George c nu i-a luat topor (lsat înadins acas din dou motive: s se poat întoarce dup el i, în acelai timp, s se foloseasc de el) iar Savista reproându-i i neînelegându-i plecarea când ea i-a spus c are s vie Ion Glanetau. Scârâitul carelor, la plecarea lui George e convergent scârâitului porii la venirea lui Ion; hmitul câinelui de peste drum – elementul psihopomp asemntor celui din Baltagul sadovenian – i orcitul broatelor care împiedic lina curgere a timpului: Vremea parc sttea în loc, precum stteau i dânii nemicai, oprindu-i respiraia ca s aud mai bine orice urm de zgomot, într-o ateptare amorit. De-afar ptrundea ca prin puf orcitul broatelor, îndulcit ca un cântec de dragoste. Geamurile îns se stingeau în întuneric încetul cu încetul, artând c vremea totui trece i c cerul se înnoureaz treptat-treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratic, dispru deodat, acoperit parc de o perdea neagr, tras de o mân tainic. (p. 185).
Echilibrul sistemului nu poate fi restabilit decât prin ocanta terapie a zgomotului: George izbi a doua oar. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pîrîit surd, urmat de un zgomot, nbuit ca i când se prvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta, înfurie mai crunt pe George. Parc tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o dat într-o balt de sânge închegat, care-l asmuea. Lovi a treia oar, fr a-i mai da seama unde...
Orcitul broatelor reîncepu brusc, speriat, amenintor, ca o vicreal vâltorit în vzduh de
vântul ce sufla mereu mai mînios i mai înepat. (p. 186).
De la fierbineala rachiului i a gândului c va ajunge în braele Florici (Dar sufletul îi era aa de plin de bucurie, c se stpânea s nu sar s îmbrieze gardurile pe lîng care trecea i câinii care-l ltrau ici-colo, trece la frisoanele fricii de a nu fi surprins i la ale geloziei (teama de a nu surprinde, la rândul lui, pe altcineva, pretendent la inima femeii iubite): Strecurându-se în ograda Florici, trase o
înjurtur înbuit fiindc poarta scîrîise puin i-i era fric s nu se trezeasc Savista. De altfel, se hotrâse ca, dac oloaga s-ar detepta i ar crîcni, s-o cotonogeasc fr mult vorb. Ls poarta deschis înadins ca s nu mai scîrîie când va pleca, fr s-i pese de existena lui George, de posibilitatea apariiei acestuia. Iar, mai apoi, când se deschise ua tinzii cu zgomot, i se încuib în minte s fac ssst, tot din pricina Savistei. Dup pai cunoscu îns c nu e Florica. Avu o strfulgerare de gelozie: o fi îmbriat altul pe femeia inimii lui...
De la fluieratul fericit cu care venise ca pe vremea când era holtu', trece la scrânitul dinilor, când aude glasul lui George, i de la spaima ateptrii loviturii la fierbineala lichefierii fiinei:
ateptat. Prta la bine i la ru, femeia îndur frigul existenial sau cldura alturi de brbatul care îi st alturi. Abia la final, durerea amândurora se coaguleaz în sufletul ei purttor de nevinovat vinovie, având a-i imputa, probabil, neputina de a stârni debitul fluidului existenial:
- Uf, ce cald mi-e... [îi spune lui Ion în scena citat], m-a topit cldura, zise femeia dând la o parte dsagii cu pere. Dar aici e bine c-i rcoare... zu aa... rcoare...
- Rcoare, bîlbîi Ion în netire peste cîteva sclipe. Apoi tcur, ascultându-i btile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiar, o cuprinse de subiori i-i muc buzele. Apoi Florica se ls pe spate, gemînd...
Metafore ale focului genetic, buzele pecetluiesc soarta brbatului: ea se afl în btaia destinului, la începutul i la sfâritul pcatului. - Am s sosesc la spartul târgului, Ionic!... îl admonesteaz ea, în treact, i se afl acolo i la sfâritul lui Ion: Florica iei îndat în u, în cma, nepieptnat. Aa veghease toat noaptea, pe lavi, ateptându-i parc rîndul în fiece minut, cu ochii int la George care, pe urm, se aezase pe dunga patului. Sufla aspru, tresrea uneori i poate c furea ceva în mintea lui înfierbîntat. Era alb la fa ca varul stins i picioarele-i tremurau i de-abia o ineau. Vzu bltoaca de sânge lâng grdini, aproape de prisp, apoi dîra roiatic, splcit, ce se întindea pîn sub nuc, unde Ion zcea ca o grmad de carne. Lumea se învîrtea cu ea, dar n-avea putere s stoarc nici un glas i nici o lacrim. Rmase pe prisp, ca o stafie surprins de lumina zilei. (p. 189).
Între frig i cald, între moarte i via, o zvâcnire entropic mai tulbur echilibrul final: Pe urm se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cît sttuse în nesimire i nici ce se întîmplase. Numai cînd îi auzi propriile-i gemete, îi aduse aminte... Era ud leoarc. Se simea parc-ar zcea într-o balt murdar. «O fi sângele meu!» se gîndi dînsul. Vru s pipie, dar nu-i putu clinti mîna dreapt. De-abia deschise ochii obosii. Ploua mrunt. Picurii îi cdeau pe obraji i-l înepau, cci carnea lui ardea. Vzduhul era cenuiu, ca i când se apropie zorile, dar cerul era înbuit de nouri, i ploaia cernea mereu, mrunt, rece, unsuroas. (p. 188).
În toat fanfara de zgomote ce se va dezlnui în curând, cei trei formeaz un sistem izolat, un triunghi al linitii grele, mortuare, învelit într-o membran prin care nu trece niciun sunet: Apoi ploaia sttu. Din pomi i de pe streini picura din ce în ce mai rar. Nourii se împrtiau. Cerul albstrea proaspt splat. O vac mugi undeva prelung, puternic, încît cîinii deteptai din aipeal pornir deodat în tot satul s latre speriai. Cucuriguri vioaie îi rspundeau cu înverunare. Oamenii ieeau prin ogrzi, frecîndu-i somnul din ochi sau întinzîndu-i oasele. Pe ulia cea mare începeau a urui carele pornite la cîmp.
Paraschiva rposatului Dumitru Moarc trecu cea dintîi pe dinaintea casei lui George, descul, zgribulit, leopind grbit prin noroiul moale i rece, strîngîndu-i nframa la gît i pe gur. Un horcit greu o opri, ca trsnit. Se închin de spaim, dar totui se apropie de gard i printre nuiele vzu pe Ion plin de sînge. Începu s ipe parc-ar fi clcat-o tâlharii: «- Srii!... Tumlai!... Srii!»
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
în substan, a instrumentului care a fost Ion (nu degeaba i se spune Glanetau) în masa amorf a celor mulumii cu cât li s-a dat sau neputincioi în a cere mai mult: Aparine maselor orice individ care nu-i atribuie valori [...], ci se simte ca toat lumea [...], spune Ortega y Gasset (Revolta maselor, pp. 44-47).
Aceast traiectorie inflamabil a personajului ne reamintete de natura atavic a Hameleonului din Istoria ieroglific a lui Cantemir. Deturnând sensul magic al focului, autorul îl face pe acesta s viseze o salamandr care mnânc jratec, cuprins de flcri; ispitit de pofte, Hameleonul gust din hrana sacr i este cuprins de dureri sfâietoare.
La fel ca i Hameleonul, Ion muc din momeala sacr (buzele Florici), interpreteaz totul empiric, violeaz universul sufletesc feminin ca i pe cel rural, intr în intimitate cu o lume pentru care nimeni nu este niciodat îndeajuns de pregtit i, pe deasupra, nu cere ajutorul divin, consider (din orgoliu, cum am mai spus) c tie el mai bine ce are de fcut.
Ca i la Cantemir, focul din privirile i din inima lui Ion are o semnificaie alchimic, aceea care, pentru Paracelsus, purta germenele vieii: El crede c exist un foc intern – spermatic, i unul exterior i distructiv (Bachelard, 1989). Viaa lui Ion i focul inimii lui se sting în ploaie: apa i focul, dou elemente pitagoreice primordiale compun o cosmogonie zoroastrian în viziunea alchimitilor.
Asemeni Hameleonului fascinat de para focului, Ion percepe deformat realitatea, cu toate c nu cade în reverie, dar nici nu simte impulsul purificrii prin ardere, ci se manifest în egoismul lui funciar, prin obsesia cataposic, pofta lui patologic fiind îneleas ca herm a demitizrii. În legendele cretine, focul este materia pedepsitoare a iadului, mistuind fr s distrug definitiv sufletele pctoilor.
Astfel, ploaia binefctoare îndeobte, chiar dac acum îneap obrazul lui Ion, este încercarea de splare a pcatelor, asemntoare aceleia din memoria stenilor: i toat lumea comptimea i luda pe Ion, c-a fost aa -aa de bun i de harnic... Totui, nici pe George nu-l ocra nimeni, i-i doreau s scape mai uor de pacostea ce-a dat peste dînsul. Numai Vasile Baciu spunea pe ici, pe colo: «- Dumnezeu nu bate cu bîta... Iac, mi-a furat pmânturile -acu l-a sturat Dumnezeu de pmînt!»
Slujba preotului l-a acoperit ca o plato de eventualele bârfe la fel ca învelitoarea adus de Florica peste cadavrul lui Ion: Fiindc mutele bîzîiau tot mai obraznice, primarul ceru o velni s acopere cadavrul. Florica aduse un cearceaf nou i alb ca floarea. (p. 189). De aici la slujba de înmormântare: Belciug sluji cum tia el mai frumos i mai mictor. Dar mai ales printr-o cuvîntare funebr înduio i inimile cele mai împietrite. Muli oameni îi ziceau c Ion i-a simit moartea de când i-a druit bisericii averea. Preotul îl ddu drept pild tuturor bunilor cretini:
rmase uscat atunci cînd, prin gura preotului, Ion îi lu rmas bun de la prini, de la toi prietenii i cunoscuii. Iar cînd în sfîrit pomeni pe George care i-a curmat viaa pmînteasc, i-i zise «te iert, cci n-ai tiut ce faci», tot norodul izbucni într-un hohot de plîns i Zenobia, nucit de jale, se izbi cu capul de dunga cociugului, încît de-abia o potolir cei dimprejur. (p. 194).
Din nou firul existenei individuale se vars în (estuarul spaiului) public. Tot timpul trit nu reuete s egaleze în intensitate ceasul:
- Apoi când i-e scris s mori, mori i din senin, c-aa a lsat Dumnezeu! strig primarul Florea Iancu la moartea prin spânzurare a cîrciumarului Avrum;
- Cînd îi vine ceasul te duci la moarte cum te-ai duce la nunt! murmur straja Cosma Ciocna, închinîndu-se cucernic.
Ana ascult prefigurat povestirea învtorului, dar mai ales vorbele strajei o zguduir. Se uit deodat la mortul prsit i în 5 minute îi rsri ca o lumin gîndul: «Ce iute moare omul cînd îi sosete ceasul!» (pp. 62-63).
rnoiul miel care îl trdase pe Herdelea la tribunal, deconspirând identitatea celui ce-l grefase, este comptimit de doamna Herdelea la ieirea din Pripas spre noul ei domiciliu, în Armadia: - Bietul Ion! zise doamna Herdelea. Iute s-a mai prpdit... Se vede c aa i-a fost scris! Zenobia se întoarse acas lsînd în urm-i o dîr de jale! Aa le-a fost scris i Anei i lui Dumitru Moarc, i de fiecare dat când suna ceasul se petrecea aceast fluidizare a coninutului sufletesc i, tot de fiecare dat, componenii celulei sau pseudocelulei sociale se gândeau la redobândirea libertii i/ sau a foloaselor materiale pe care le cptau prin moarte (în timp ce Ion rmâne cu loturile de pmânt), dac, bineîneles, plodul va supravieui, proprietatea transferându-se de la mam la ft. Paraschiva se alege de pe urma morii lui Dumitru, doar cu cinci zloi, bucurându-se i de aceia. Spre exasperarea lui Ion, cruia îi venea s-o plesneasc pe Ana c-a lsat-o s-i terpeleasc. Dar Ana nu se sinchisea de ameninrile lui. În urechile ei rsunau vorbele moneagului: i-n ochi pstra numai înfiarea lui senin i mulumit din clipa morii. (p. 78).
Ceasul se reduce la doar clipa morii. Mila stranie, alctuit din groaz i mirare, ce te cuprinde instinctiv în faa morii, îl zgudui o clip i pe Ion în faa cadavrului Anei, care sfîrete prin a crede cbine a fcut c s-a omorît. (p. 121).
Obtea este o vietate oscilant în funcie nu numai de variabilele individuale, dar i de necesiti: Familiei învtorului îi adusese zvonul înc de ieri o femeie din Pripas i Ghighi plînsese toat seara pe «bietul Ion», aa cum deplînsese, mai demult, împreun cu Laura, sora ei, soarta cumplit a Anei pîn ce oropsita s-a prpdit.
În schimb, Preotul Belciug vzu o milostivire cereasc în întîmplarea aceasta sîngeroas. Îi prea ru de Ion, dar în aceeai vreme se bucura c biserica va cîtiga prin moartea lui. Se felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirat de Dumnezeu de-a asigura pe seama Sfîntului loca o avere atît de frumoas.
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
curtea noii biserici i fgdui s-i ridice, pe socoteala sa, o piatr de mormînt spre a eterniza cretineasca danie a celui rposat întru Domnul.
Am recurs la aceast bucl analeptic pentru a demonstra structura monadic a evoluiei binomului om-edificiu, cci orice transformare a unuia produce un balans, o tensiune în cellalt (element).
Chiar i biserica nou avea nevoie de un sacrificiu. i toate aceste zbateri se petrec sub ochiul plictisit al Hristosului de tinichea de pe crucea de lemn. Drumul, asemeni timpului, cotete, se îndoaie, se întinde ca o panglic cenuie în amurgul rcoros. Numai Satul a rmas înapoi acelai, parc nimic nu s-ar fi schimbat. Cîiva oameni s-au stins, alii le-au luat locul. Peste zvîrcolirile vieii, vremea vine nepstoare, tergînd toate urmele. Suferinele, patimile, nzuinele mari sau mici, se pierd într-o tain dureros de necuprins, ca nite tremurri plpînde într-un uragan uria.
Aplicaii
Descoperii i argumentai asemnrile i deosebirile dintre textele de mai jos i secvenele narative apropriate (vs.) antinomice din romanul Ion de Liviu Rebreanu (sau aprecieri critice la adresa romanului).
C, la Proust, subcontientul vars mai mult în contient, e sigur. Mirosul unei odi vechi lui îi evoc atîtea senzaii, încît, de la o vreme, nu mai gsim în noi cu ce s pricepem cuvintele lui: în contientul nostru nu poate strbate, din subcontient, materialul cu care s interpretm cuvintele lui, ori poate, acele senzaii i deci nu au de unde s se «reproduc». C Proust vede mai clar i mai detaliat în contientul lui, iar e sigur. Pentru omul comun, o stare de suflet este o rezultant, de ale crei componente este netiutor («incontient»). Analitii de pîn la Proust au descoperit unele din aceste componente. Proust ne d impresia c el vede totul, pîn în fundul i pîn în toate colurile sufletului. O stare de suflet care pentru noi este o linie dreapt pentru el este, rmînînd de aceeai lungime, o linie de zeci de ori frînt. Sau, o alt comparaie, am spune c el descompune micarea sgeii filozofului grec în micrile componente. C efectele duratei sînt mai vdite în opera lui Proust i c personajele lui evolueaz mai adevrat vremii i mediului, i variaz i cu impresia ce o produc asupra altor personagii iari e sigur. C la el logica afectiv i asociaiile de idei pe baza unui sentiment sînt frecvente ca i în viaa real e sigur de asemenea. Dar toate acestea îl fac, în aceste privini, – mai «mare» decît ali scriitori, dar nu altfel – decît doar întru cît e adevrat c un lucru, crescînd în cantitate, de la o vreme îi schimb calitatea (20 de lei sînt parale; 20 000 sînt capital...). (Gheorghiu,1981).
lumini nu sunt reflexul proporionat al vieii externe. Proust picteaz germinarea, generaia i coliziunea strilor sufleteti, aa cum se condiioneaz ele în ele – bineîneles sub presiunea lumii externe, dar atîta numai: subt presiunea ei, subt incitaia ei iniial, i nu ca reflectare ori coresponden a ei în sensul acelei ajustri interne la extern, de care vorbete Spencer, gîndindu-se la adaptarea normal, deci practic – adic strict necesar – a fiinei care «lupt pentru trai».
Proust a pictat cea mai bogat eflorescen psihic i, din punct de vedere al adaptrii la mediu, cea mai inutil – aadar un exces psihic duntor biologiei, prin urmare, din acest punct de vedere, anormal –, anormalitate ce rezult întotdeauna din excesul de psihic i din întoarcerea psihicului asupra lui însui. (pp. 101-102, Scriitori români i strini).
Criticul are blestemul de a nu se putea desfta cu o oper în chip firesc, cci el, o dat ce începe s ceteasc o carte, o cetete ca un judector, cu contiina c trebuie s o judece, s dea un verdict de condamnare sau de achitare. (p. 103, Mizeria criticii literare).
O femeie cu sensibilitatea ascuit este cel mai sigur judector al unui roman. (p. 104, Mizeria criticii literare).
Distribuia anatomic a obiectului literaturii este întreprins pe genuri, dimorfismul asigurînd reproducerea organismelor culturale. Modelul fiind falocrat, un organism optim va fi nu numai complet, normal sntos i robust, dar i viril. Semnele particulare ale virilitii ar fi inteligena, inînd de «concepia» autorului, aspect «critic», fecondant în raport cu «realitatea»; apoi fora natural, potena creatoare i «agresivitatea erotic» – toate trei ipostaze ale uneia i aceleiai puteri aflate la originea actului creator (energia aristotelic); în sfîrit, atributul suprem al masculinitii ar fi individualitatea, desvîrire a operaiunii reducioniste. (op. cit., p. 117).
În coliziunile dintre amani, brbatul, fiina biologic agresiv i social dominant, care nu a avut niciodat nevoie i nici destul posibilitate s ascund (asediatul e venic dup ziduri; asediatorul e nevoit adesea s atace în chip deschis subt privirile asediatorului ascuns), se d îndat i mereu pe fa, îi face adesea chiar o plcere, ba i o datorie de onorabilitate (la intelectuali: i o datorie de veracitate) de a-i deerta tot sufletul, dar femeia tace, ori spune altceva decât ceea ce gîndete i simte. În societile foarte civilizate cînd de fapt i femeia, i brbatul au aproape aceleai drepturi, cînd deci cel puin superioritatea social nu mai exist, aceast «exteriorizare» a brbatului este o dezarmare i mai primejdioas pentru el. Dac mai adugm faptul cunoscut (a crui explicaie nu e locul s-o cutm aici) c o femeie adevrat privete în sufletul unui brbat ca într-o vitrin, pe cînd brbatul e lipsit, fa de ea, de acest talent, vom înelege i mai bine inferioritatea, din acest punct de vedere, a brbatului, i deci preul femeii enigmatice. (op. cit., p. 127).
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
transmit din generaie în generaie pân la stingerea soarelui... i atunci cum vrei s te eliberezi, nenorocitule?... (G. Ibrileanu, Adela).
Problema este veche, «de cînd lumea», dovad atenia particular pe care i-o acord diferitele antologii, înfiarea ei parabolic: fie c pmîntul este «mama» tuturor celor vii, dublat de un «tata» ceresc, fie c alii sînt protagoniti, indiferent deci de identitatea participanilor la actul creator, dimorfismul sexual mitologic este foarte frecvent în tratarea «facerii» lumii. Dominanta social a brbatului nu rmîne, se vede, fr ecou în distribuirea rolurilor din geneza cosmic: brbatul îi însmîneaz deopotriv ogorul i femeia, supunînd atît natura natural, cît i natura uman. (op. cit., p. 138).
Cunoaterea fundamental, primordial este, în Biblie, cunoaterea carnal, echivalentul uzual al actului sexual. Iar consecina imediat a cunoaterii este facerea. «Pedeapsa» const în repetiie, în ceea ce devine mecanic în actul lor, în ansa dat numrului de a-i domina. A avea este un verb prin excelen fizic (despre cutare personaj se spune c a avut zece neveste, treizeci de copii i o sut de turme de vite, pe cînd a fi rmîne metafizic. (op. cit., p. 140).
E mult mai uor s mori pentru cineva decît s trieti pentru el. (H. P.-Bengescu,1988).
Cine iubete viaa, cine se închin pe un altar unde viaa e idol, nu poate fi decît inamicul firesc, duman neîmpcat al celor ce cu un glonte sau cu o funie distrug tot ce e mai nobil în univers – fiina vie. (H. P.-Bengescu, 1988:56).
Cînd eti uneori prieten cu cei rmai, cu cei îndoliai i asculi jalnica lor povestire, ai bgat de seam c mai toi spun aa: «Era vesel, pîn în ajun, cine putea ghici? A mers cu noi la plimbare, nu spunea nici un cuvînt care s te lase s înelegi!» Da! Procesul acesta de dezagregare se face înuntru adînc, i cînd începe i înceteaz legtura cu cei ce vor s triasc. Acel care are a pleca, se ascunde, se închide în el singur, începe noviciatul sinuciderii, se izoleaz cu virusul mortal, treptat, de cînd îl capt i pîn i-a completat opera de otrvire sufleteasc.
Atunci cînd sufletul e mort la tot din prezent, la tot din trecut, la tot din viitor, cînd l-ai îngropat singur, trupul rmîne secundar i lesne de distrus.
Astfel se explic cruzimea lucid a unor sinucideri. Zici: «Cum a avut acest grozav curaj?» i nu e curaj. E un fapt simplu, gestul cu care zvîrli în foc o petec murdar.
stinge pîn la ultima pictur viaa, pîn sfîrîie în ap untdelemnul din candela trupului, aa palpit i fîlfîie lumina sufletului, pîn ce ultima licrire se stinge.
Atunci purtînd în trupul sntos un cadavru pe care alii nu-l vd, trind înainte cu putrefacia în el, omul zvîrle învelitoarea nemernic i nefolositoare a crnii...
Da, aa spun mai toi. Mai povestesc înc neamurile aducîndu-i amintirile, c demult... demult de tot, spunea în glum: «Ce ai zice dac m-as împuca?»... În glum? Cînd ai inceput s faci gluma asta, fr tirea ta otrava a început a lucra.
În ajun nu ai fi pronunat pentru tine un astfel de cuvînt, nici în glum. Ideea dispariiei barbare nu s-ar fi împerecheat cu fiina ta.
Cînd ai spus gluma asta, eti atins, gîndul dintîi, smîna rului, a dat: eti un condamnat la sinucidere. (1988:54-58).
Ai bgat de seam c cuvintele care ne alin durerile nu sunt ale celor ce ne îneleg. Plîngi... suferi... îi vorbete unul care e ptruns. Orice masc ar pune, cît de inteligent, frazelor, ca s fie domolitoare, nimic nu poate opri ca miezul lor s nu vie dintr-un loc unde se tie c bine c nu e domolire durerii tale, i atunci consolaiunile cele mai îndemînatice sunt ca nite brae mereu întinse care pun lemne în furnalul aprins.
Dimpotriv, acei ce ne plictisesc, crora nu le pas [de] nimic, în ziua aceea, vreo slug superstiioas, acei care îi spun cu glasul lor spart i respingtor vorbe idioate i revolttoare – psalmodia aceea, care cade monoton i indiferent, e singura care cu încetul amorete i adoarme. [...]
Ce ciudat urmreti în tine cum crete rul!
Într-o zi te uii la feele celor iubii. Plimbai altdat degetele pe ele ca pe o icoan i deodat îi par strine: sunt aceleai contururi, dar sufletul tu nu se mai mldie pe ele ca înainte... i s-au înstrinat deodat. Cum? De ce?
Îi zici c nu se poate, c nu e firesc, c e o nebunie... i totui le priveti ca pe nite vase care odinioar purtau dragostea ta închis în ele, i acum sunt aceleai – dar goale. Trieti în acelai loc, cu aceleai gesturi, cu aceleai vorbe, cu nimic schimbat... i nu mai eti acolo... ai plecat, te-ai desprit, nu te mai au, sunt orfani de tine. N-ai spus nimic, i nimic n-au spus, dar tii i tiu c e aa.
S fii mort unor lucruri pe care le trieti!... Uneori ai vrea s vorbeti, i buzele se deschid mute – ai vrea s ai vrea s spui: «Eu nu v mai sunt; speranele i visele i fantazia i gîndul meu, pe cari vi le ddusem, ceva misterios le-a luat, nu le mai ag pe voi, ca mai tîrziu, de pe voi s le culeg. Nicim, nu mai îmi e nimic.»
Pe condamnatul în ajun îl întrebi ce vrea s mnînce, i cere ce-i place, i mnînc, cu toat inanitatea gestului. Dar pune-l s meteugeasc ceva, s plnuiasc... La ce bun? El nu are viitor, o stavil a oprit apa curgtoare a vieii lui cu ceasuri numrate; înapoi nu vrea s se mai reîntoarc cu mintea, trage perdeaua groas a uitrii asupra trecutului, i noiunea de «înainte» s-a ters pentru el.
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
tiu eu, Alina, boala asta din ce adînci rosturi de suflet pe nervi se nate i crete în noi! (1988:58-60).
Fora distrugerii d msura rului. A fost! S-a pus pecetea faptului împlinit. Nici o cercetare, nici o negaie, nici o rzvrtire, nici o mil nu poate împiedica ceea ce a fost.
Dorul îl poi tgdui i visul batjocori – faptul te covîrete.
Oamenii i legile lor! Legi sufletului cine poate face? Cine poate s cuteze?
Oamenii mici, cari cîntresc simirile i le drmuiesc... Cari proclam domnia minciunii... cari îngrdesc visele! Legi pentru turme, poate, nu îns legi pentru indivizi. Simt cum caut o umbr adînc, ca s-mi ascund de ei sufletul, sau s vorbesc, s umblu s fac gesturile mediocritii cumini, ca nu cumva s m ghiceasc sau mcar s m presimt dumanul, acei ce cred c se poate aplica fiecruia msura comun. (1988:61).
i tocmai umanitatea, bunvoina, comptimirea freasc fa de bolnav sînt uneori remediile cele mai puternice. Ar fi timpul s încetm de a ne jelui, fr s facem ceva, de mediul care ne-a stricat. E i o doz de adevr în aceast influen a mediului, dar un arlatan iret, care tie s ias din încurctur, nu pierde ocazia s acuze mediul în care se gsete, pentru ca s i se ierte slbiciunile lui, mai cu seam cînd tie s mînuiasc condeiul sau cuvîntul cu elocin. (Dostoievski, 1991:161).
Sîngele i puterea îmbat; ele ajut la dezvoltarea nesimirii i desfrîului; spiritul i judecata devin atunci accesibile fenomenelor celor mai anormale, care li se par plceri. Omul i ceteanul dispar pentru totdeauna din fiina tiranului, i atunci întoarcerea la demnitatea omeneasc, pocina, reînvierea moral devin aproape de neîndeplinit. S adugm c putina unei asemenea destrblri lucreaz în chip molipsitor asupra întregii societi; o asemenea putere este seductoare. Societatea care primete aceste lucruri cu un ochi nepstor este deja infectat pîn la mduv. Într-un cuvînt, dreptul îngduit unui om de a-i pedepsi trupete pe semenii si este una din plgile societii noastre, este mijlocul cel mai sigur pentru a nimici în ea spiritul de civism, i acest drept are ca germeni elementele unei descompuneri iminente.
Societatea dispreuiete pe clul de meserie, dar nu i pe clul gentleman. Fiecare antreprenor trebuie s simt o plcere aîtoare, gîndindu-se c lucrtorul pe care-l are sub ordinele sale atîrn de ele, împreun cu întreaga-i familie. Cît despre asta, sînt sigur, o generaie nu dezrdcineaz atît de repede ceea ce este ereditar în ea; omul nu poate renuna la ceea ce are în sînge, la ceea ce i-a fost transmis odat cu laptele. Aceste revoluii nu se svîresc atît de repede. (1991).
Totui nu trebuie s punem pe seama cromosomilor totalitatea structurilor, sau o prea mare parte din ceea ce determin comportamentele sexuale. Acestea sînt modificri dobîndite. Astfel, cu un patrimoniu genetic analog, primele cicluri survin mai precoce la fetele de condiie mai bun decît la fetele care i-au petrecut copilria în srcie i lipsuri alimentare. Aceste fete sînt diferite chiar la coal, în aceeai clas. Mai mult, în cursul copilriei epigeneza produce o selecie de sinaps. Cu acest substrat, purttorul trebuie s administreze viaa sa în general i sexualitatea sa în particular.
Tot ceea ce s-a petrecut în copilrie a lsat urme în circuitul neuronal. (1993:80).
Fausta rmase mult vreme nemicat. Pîn în clipa aceea luptase împotriva pasiunii. Stpîn pe sentimentele ei, ea nu dduse importan primelor semne premergtoare ale iubirii. Acum, în ea, vuia uraganul dragostei. Încovoiat, renunînd la propria ei mîndrie i strlucire, ea gemea un strigt sublim:
- Iubesc! Ah, iubesc!
i de cînd simea mintea cltinîndu-se i împleticindu-se, în faa ochilor îi apru deodat o scen
... - Îl iubeam, url ea în sinea ei. Dup moartea Violettei nu voi înceta s-l iubesc! Cufundat în gînduri, cuta o dezlegare demn de ea. Niciodat pîn atunci, în viaa ei stranie, fabuloas, fantastic, nu ovise atîta; la ea fapta urma fr întîrziere gîndului. Soluia la care a ajuns, o dm aci ca o dovad a asprimii sufletului ei.
- Iubesc, spuse ea. E un lucru vdit. Oricît de cumplit ar fi întîmplarea, nimic n-o mai poate împiedica; îl iubeam pe Pardaillan, eu care am luat în rîs dragostea oferit de cei mai frumoi gentilomi din Roma, Milano, Florena... Eu, care n-am iubit niciodat, iat-m acum fulgerat de dragoste... îl iubesc pe acest om care m-a privit drept în fa.
Gîfîia, suferea un adevrat chin fizic în faa hotrîrii pe care urmau s-o ia.
- Nu am voie s iubesc!... Aceasta este o încercare la care m supune spiritul meu suprem i din care trebuie s ies învingtoare. Un suflet ca al meu nu e fcut pentru pasiuni obinuite: îl voi iubi pe acest om atît cît va tri. Deci, trebuie s moar!...
Tresri. Privirea ei scpr de mîndrie.
- i mort îl voi iubi poate... dar nu va mai fi pentru mine decît întristata amintire a unei suferine trecute, vindecat prin voina mea. Pardaillan va muri! i pentru ca triumful meu asupra propriei mele fiine s fie adevrat i deplin, Pardaillan va muri chiar de mîna mea!...
Rostind acestea se ridic i încheie:
- S-l am cu vîrful spadei mele, s fie i el odat învins... învins de mine! i poate dispreul pentru înfrîngerea lui va înbui pîn i amintirea dragostei mele!... (M. Zévaco, 185-186).
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
cauzei libertii i crora nu le poi lua în nume de ru faptul c, vzînd c dispare ideea care i-a însufleit, se gîndesc s-o urmeze în cealalt lume. Avem aici de-a face cu oameni pe care viaa îi îndurereaz, în timp ce se gsesc în starea cea mai panic din lume, prin lips de fapte i prin pretenii exagerate fa de ei înii. Cum eu însumi m gseam în aceast situaie i-mi aduc bine aminte ce chinuri am îndurat i cîte sforri am depus pentru a iei din ea, nu vreau s ascund refleciile pe care le-am consacrat diferitelor moduri de a muri.
Este ceva nefiresc ca omul s se rup de sine însui i, nu numai s-i fac ru, dar s se i distrug i s recurg la mijloace mecanice pentru a-i duce la îndeplinire planurile. Cînd Ajax se strpunge cu sabia lui, ultimul serviciu îi este adus de greutatea propriului su trup. Cînd rzboinicul îi oblig scutierul s nu-l lase a cdea în mîinile dumanului, el se asigur de o putere exterioar, dar de una moral în locul uneia fizice. Femeile caut în înec rezolvarea dezndejdii lor, i mijlocul cel mai mecanic, al împucrii, asigur un act rapid cu o sforare minim. Nu ne place s vorbim de moartea prin spînzurare, cci aceasta este lipsit de noblee. În Anglia se întîmpl destul de des, pentru c acolo cetenii vd înc din tineree cum sînt spînzurai ali oameni, fr ca aceast pedeaps s aib un caracter de-a dreptul dezonorant. Otrvirea i tierea arterelor sînt urmate de o agonie prea lung, dar moartea cea mai rafinat, mai rapid i mai lipsit de dureri, aceea provocat de o viper a fost vrednic de o regin care îi petrecuse viaa în strlucire i voluptate. Toate acestea sînt îns mijloace dinafara noastr, dumani cu care omul încheie o alian împotriva lui însui. (Goethe, 1965:143-144).
Dar am jefuit, am ucis, am minit, m-am culcat cu o grmad de muieri, am înclcat toate poruncile. Cîte-s la numr? Zece? Ah, a fi vrut s fie douzeci, cincizeci, o sut, i s le încalc pe toate! i cu toate astea, dac exist un Dumnezeu, n-am team nici atîtica s m înfiez înaintea lui, în ziua sorocit. Nu tiu cum s-i explic ca s pricepi. Toate astea, dup mine, n-au nici o importan. Catadicsete bunul Dumnezeu s-i bat capul cu nite rîme i s le in socoteal? i s se supere, s tune i s fulgere, s-i fac inim rea c ai fcut un pas greit i ai nimerit peste muierea viermelui de-alturi? Sau c ai mîncat o bucat
de carne în Vinerea Mare? Puah! Fugii de-acolo, popi umflai de ciorb! (Kazantzakis, 1969: 248-249).
(toate) nefericitele fpturi, atît de tragic împerecheate, trebuie s pstrez tcerea! eu însmi sînt autoarea rului meu; eu mi-am dorit aceast cstorie.
Se opri, plînse cu amar i rmase tcut.
- În aceast mizerie profund, în mijlocul acestui ocean de durere, relu ea, gsisem cîteva umbre de nisip pe care s-mi pun piciorul, pe care s sufr în tihn; un uragan a spulberat totul. Iat-m singur, fr nici un sprijin, prea slab împotriva furtunilor.
- Nu sîntem slabi niciodat, dac Dumnezeu este cu noi, spuse preotul. De altminteri, dac nu avei nici o bucurie de ateptat aici pe pmînt nu avei, oare, nici o datorie de împlinit?
- Mereu datorii! exclam ea, cu un fel de mînie. Dar unde-s, în ceea ce m privete, sentimentele care ne dau tria de a le împlini? Domnule, nimic din nimic, sau nimic pentru nimic, este una dintre cele mai drepte legi ale naturii - i morale i fizice. A vrea ca arborii acetia s înfrunzeasc fr ceva care-i face s înmugureasc? i sufletul îi are seva lui! Pentru mine izvorul sevei sale a secat.
- N-am s vorbesc despre sentimentele religioase ce genereaz resemnarea, spuse preotul; dar maternitatea, doamn, nu-i ea oare...?
- Destul, domnule! spuse marchiza. Fa de dumneavoastr voi fi sincer. Vai, de acum înainte nu voi mai putea s fiu astfel fa de nimeni, sînt osîndit la minciun; societatea nu ne cere decît schime i, sub ameninarea cu oprobiul public, ne poruncete s ne supunem convenienelor ei. Dumnezeu m va judeca, dar nu cred c m-am abtut de la legile lui atunci cînd am cedat afeciunilor pe care el mi le-a pus în suflet, i iat ceea ce am obinut. Un copil, domnule, nu-i el, oare, imaginea a dou fiine, fructul a dou sentimente liber contopite? [...] Sînt fr nici o pat din punct de vedere social vorbind. Nu i-am sacrificat eu i viaa i fericirea mea? ipetele ei îmi tulbur întreaga fiin; dac ar cdea într-o ap m-a arunca în valuri ca s-o scap. Dar ea nu face parte din inima mea. (Balzac, 1991:80-81).
Or, îi e cu neputin unei femei, unei soii, unei mame s se apere împotriva dragostei unui brbat tînr; singurul lucru ce-i st în putere este de a nu mai continua s-l vad, din clipa în care îi d seama de acea tain a inimii de care o femeie îi d întotdeauna seama. Dar o asemenea hotrîre pare prea decisiv pentru ca o femeie s-o mai poat lua la o vîrst cînd csnicia apas, plictisete i obosete, cînd afeciunea conjugal de-abia mai înclzete, dac nu cumva însui soul n-a prsit-o. Urîte, femeile sînt mgulite de o iubire ce le face frumoase; tinere i fermectoare, ispita trebuie s fie la înlimea ispitelor lor, e imens; virtuoase, un sentiment pmîntenete sublim le face s caute nu tiu ce izbvire în însi mreia sacrificiilor pe care ele le svîresc de dragul iubitului lor i în gloria acestei lupte grele. Totu-i o curs. De aceea nici o învtur nu este destul de puternic pentru atît de mari tentaii.
Recluziunea poruncit odinioar pentru femeie în Grecia, în Orient, i care devine la mod în Anglia, este singura pavz a moralei casnice; dar, sub imperiul unui asemenea sistem, plcerile lumii pier; nici nu mai sînt atunci posibile. Naiunile trebuie s aleag.
Revista Româneasc pentru Educaie Multidimensional
Pascal a spus: «A te îndoi de Dumnezeu înseamn a crede în el». Tot aa o femeie nu se apr înpotriva iubirii decît atunci cînd s-a îndrgostit. (op. cit., p. 102).
References:
Aristotel, (2009). Etica nicomabic, Editura Antet, Bucureti, România Bengescu, H., P.; Gilinescu, G., (1988), Femeia în faa oglinzii, Editura Minerva, Bucureti, România;
Bachelar, G., (1989). Psihanaliza focului, Editura Unibers, Bucureti, România;
Blzac, (1991). Femeia la treizeci de ani, Editura Apollo, Criova, România; Dostoievschi, F. M., (1991), Amintiri din Casa morilor, Editura T. Arghezi, Buucreti, România;
Georgescu, ., (1982). Teoria cunoaterii tiinifice, Editura Academiei, Bucureti, România;
Gheorghiu, M. D., (1981). Ibrileanu, romanul criticului, Editura Albatros, Bucureti, România;
Goethe, (1965). Poezii i Adevr, Vol. II, Editura de Stat Pentru Literatur i Art, Bucureti, România;
Kazantzakis, N., (1969). Alezis Zorba, Editura pentru Literatur Universal, Bucureti, România;
Lzrescu, Gh., et all, (1983). Romanul de analiz psihologic în literatura român interbelic, Editura Minerva, Bucureti, România;
Mihilescu, C., (2009). Un compleitor triunghi epistolar. Pia, Dinu, Nelly Pillat, în Idei în dialog, Vol. 55, Buucreti, România;
Patavievici, H. R., (2004). Omul recent, Editura Humanitas, Bucureti, România;
Piaget, J., (1974). Epistemologia genetic, Editura Dacia, Bucureti, România;
Sechean, Gh., (). Literatura român, Editura
Stagnara, P,. Stagnara, D., (1993). Iubiri statorice, traducere din limba francez Amours fideles, vol. I-II, Editura Medical, Bucureti, România;
