Cuprins
Capitolul I: Roma înaintea erei creştine: latinitatea, premisele afirmării sale istorice şi culturale
Secţiunea 1: Cronologia, de la Republică (509 î. Hr.– 31 î. Hr.) la Imperiu (32 î. Hr.– 476 d. Hr.) A. Fundarea
B. Triumviratul C. Principatul
D. Personalităţi pe plan cultural Secţiunea 2: Cultura, de la Republică la Imperiu
A. Peisajul citadin şi implicaţiile sale culturale B. Religia, filozofia, retorica, dreptul şi alte discipline C. Arhitectura
D. Economie şi agricultură E. Concluzii
Capitolul II: Problematica secolelor I – IV d.Hr.; modelul cultural apusean
Secţiunea 1: Secolul I Secţiunea 2: Secolul II Secţiunea 3: Secolul III Secţiunea 4: Secolul IV
Capitolul III: Grecia înaintea erei creştine, elenismul, premisele afirmării istorice şi culturale
Secţiunea 1: Epoca clasică Secţiunea 2: Perioada elenistică
Capitolul IV: Problematica secolelor I – IV d.Hr.; modelul cultural răsăritean
Secţiunea 1: Secolul I Secţiunea 2: Secolul II Secţiunea 3: Secolul III Secţiunea 4: Secolul IV
Capitolul V: Cultură şi interculturalitate în accepţiunea secolelor I – IV d.Hr.
Secţiunea 1: Cultură şi interculturalitate – concepte
Secţiunea 2: Cultură şi interculturalitate – concluzii, secolele I – IV
Capitolul I
Roma înaintea erei creştine: latinitatea, premisele afirmării sale istorice şi culturale
Dacă am putea să începem cu o metaforă aventura Antichităţii, am putea observa că în cazul Roma versus Grecia, complexul lui Oedip nu a fost soluţionat – copilul, adică Roma, copiază Elada, pentru ca mai apoi să o suprime, interpunându-se în graţiile istoriei.
Secţiunea 1: Cronologia, de la Republică (509 î. Hr. – 31 î. Hr.) la Imperiu (27 î. Hr. – 476 d. Hr.)
A. Fundarea. Roma copil a fost fundată de către etrusci între 650 – 575 î. Hr. (probabil de pe lângă Caere, azi
Cerveteri1). După întemeierea oraşului-stat pe cele şapte coline (secolul al VIII-lea î. Hr. şi până spre secolul al III-lea
d. Hr.), coloniile latine au fost măcinate de lupte interne şi externe, de conflictele între patricieni şi plebei, cei dintâi dorind să-şi impună pretenţiile politice instaurând un sistem oligarhic, iar ceilalţi să câştige egalitatea în drepturi, dat fiind faptul că plebeii erau excluşi de la putere.2 Anul 340 î. Hr. instaurează o stare de compromis între cele două clase
sociale, oligarhia nefiind îndepărtată întru totul. Secolul al III-lea î. Hr. marchează sfârşitul unei lungi campanii de unificare a teritoriilor din jurul Romei.
În toată această perioadă, Roma preia din curentele de gândire şi din tradiţiile greceşti. Exista la Roma chiar un curent filo-elinic care şi-a pus amprenta de timpuriu asupra gândirii şi vieţii romanilor. Acesta a fost potenţat de renaşterea coloniilor greceşti din Italia, în ultimii ani ai secolului al IV-lea î. Hr.
Chiar primele acţiuni în materie de drept se consideră a fi de influenţă elină, mai precis acel prim cod de legi pe care tradiţia îl situează în mijlocul secolului al V-lea î. Hr. “O comisie de zece jurişti, desigur patricieni, numiţi decemviri, care preţ de doi ani a exercitat puterea la Roma, a publicat 12 table de legi care au rămas la baza tuturor legilor viitoare.” 3
După eşecul oriental al lui Alexandru Macedon (356 – 323 î. Hr.), Roma simte că are puterea de a înfăptui ceea ce nu au reuşit orientalii şi, sub pretextul apărării, al defensivei, ea se impune treptat în cadrul teritorial şi politic al timpului. În fapt, secolul al III-lea î. Hr. reprezintă începutul emancipării, când sub pretextul defensivei, Roma
copil se afirmă pe scena lumii şi continuă o politică de cucerire concretizată prin campaniile din Sicilia, Grecia,
Spania, Galia, Africa.4
Avântul campaniilor este cu greu oprit, unul dintre marile obstacole, care a amânat împlinirea visului de a cuceri întreaga Italie, fiind Hanibal (247 î. Hr. – 183 î. Hr.), un adevărat duşman al latinilor, originar din Africa de Nord. În 221 î. Hr. Hanibal îl urmează pe tatăl său în Spania, de unde continuă luptele contra Romei, (cele trei războaie punice desfăşurate între 264 – 241 î. Hr., 218 – 202 î. Hr. şi 149 – 146 î. Hr.). Hanibal rămâne în istorie pentru felul în care a condus cel de-al doilea război punic împotriva romanilor; marşul în Galia, trecerea Alpilor, cucerirea cetăţii Capua sunt numai câteva dintre performanţele care aveau să subjuge avântul cuceritor al Romei. În fapt, criza secolului III-lea î. Hr. a fost cu greu depăşită. Până la acest moment crucial, Roma prelua curentele elinice, pentru ca apoi să renunţe la această deschidere, poate şi din mândria de a fi putut învinge un mare conducător format la şcoala tacticienilor greci. Este timpul în care romanii conştientizează valoarea propriilor tradiţii, chiar dacă nu erau foarte multe.
1 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, volum III, Editura Vestala şi Saeculum I.O., Bucureşti 2001, p. 233. 2 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti 1973, pp. 38-39.
3 Ibidem, p. 41. 4 Ibidem, p. 9.
Tradiţia militară se consolidează şi ea cu prilejul evenimentelor mai sus menţionate. În „De bello gallico”, Caesar (100 – 44 î. Hr.) a oferit date bogate asupra asediilor. Implicaţia în armată era destul de serioasă de vreme ce soldaţii primeau soldă chiar de timpuriu. Acest sistem a dus la formarea unei armate de profesionişti care erau plătiţi cu bani din bugetul Republicii, mai apoi al Imperiului, dar şi cu resurse provenite din capturile de război. Armata a constituit un punct forte în afirmarea şi consolidarea a ceea ce a însemnat Roma în lume, dar şi în perpetuarea culturii şi civilizaţiei romane, un mijloc incipient de interculturalitate.
Către mijlocul secolului al II-lea î. Hr. avem de-a face cu slăbirea stabilităţii elene, puterea romană instalându-se pe întreg circuitul Mediteranei. Ca urmare a campaniilor de cuceriri, aristocraţii şi coloniştii dobândesc domenii nemărginite, ceea ce ajută la dezvoltarea comerţului şi a economiei. Micii proprietari vor fi vizibil dezavantajaţi. O dată cu creşterea teritorială, nenumăraţi emigranţi fără resurse, italici dezrădăcinaţi, greci, formau o masă nevoiaşă fără posibilităţi mari de muncă. Susţinând dreptatea în administrarea politicii, filozofia greacă reprezintă pentru toţi aceştia un tărâm al făgăduinţei, al cărui miraj se simte tot mai acut. Legile agrare promulgate în acelaşi secol tind să atenueze situaţia, însă marii proprietari se opun. Ceea ce se reuşeşte însă este o alternativă politică faţă de puterea Senatului.
Este fără îndoială o perioadă de criză pentru Roma: revoltele sclavilor şi ale oamenilor săraci se multiplică şi, în plus, teritoriile cucerite în afara Italiei sunt prost administrate. Această stare de conflict între susţinătorii oligarhiei şi plebea romană va continua până în timpul lui August (63 î. Hr. – 14 d. Hr.), a cărui dictatură va instaura Imperiul, punând punct Republicii romane.
Vechea lume romană se clătina pretutindeni deoarece instituţiile tradiţionale suportau cu greu cerinţele Imperiului, ceea ce a adus o transformare confuză şi o adaptare greoaie la noua stare politică. Se simţea nevoia de schimbare întrucât grupurile de interese sociale şi politice existente la Roma nu mai erau mulţumite de conducerea oligarhică. În acest sens, apariţia pe scena politică a lui Caesar5 este demnă de luat în seamă. După ce cucereşte Spania, Africa şi
reunifică Orientul (anii ’50 î. Hr.), înlăturându-l în acelaşi timp pe contracandidatul său, Pompei, noul conducător creează o stare de linişte la Roma.
B. Triumviratul. Caesar începe reorganizarea instituţională, Roma fiind măcinată anterior de un
adevărat marasm politic. Au loc schimbări în Senat, se acordă cu uşurinţă cetăţenia romană unor popoare întregi, formându-se adevărate nuclee de romanizare. Caesar a fost ales pontif în 78 î. Hr.; a devenit pontifex maximus în 63 î. Hr.; a format primul triumvirat alături de Pompei şi Crassus în 62 î. Hr.. După ce ocupă Alexandria, se întoarce la Roma cu gândul de a instaura monarhia. Asasinatul său din 44 î. Hr. a lăsat urbea în plină anarhie. Marcus Antonius, Octavianus şi Marcus Aemilius Lepidus formează al doilea triumvirat, împărţindu-şi teritoriile, în anul 40 î. Hr.. Această perioadă se înscrie practic în istoria Republicii Romane, deşi Republica ia sfârşit, teoretic, o dată cu uciderea fraţilor Gracchus - 133 î. Hr.6 -, când Senatul devine scena asasinatelor politice
iar guvernatorii romani câştigă tot mai multă putere, exploatând la maximum şi în afara legii teritoriile unei Rome extinse, pentru care structurile „republicane” cu greu mai puteau face faţă.
C. Imperiul. Imperiul Roman e delimitat cronologic o dată cu momentul în care Octavian îşi
va lua titlul de August (63 î. Hr. – 14 d. Hr.), în 27 î. Hr. Noul conducător câştigă adeziunea maselor, fapt ce îi conferă un plus de autoritate, sporind încrederea romanilor în renaşterea urbei şi a Imperiului. “Ambiţia lui August a salvat, fără îndoială, civilizaţia romană şi în acelaşi timp i-a permis să se definească, să se desăvârşească materialmente şi moralmente şi să se
5 Ibidem, pp. 61-62.
6 Istoria Republicii Romane, http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Roman
Gaius Julius Caesar (100-44 î.Hr.)
“Augustus” Gaius Julius Octavius
impună destul de multă vreme pentru a lăsa o amprentă durabilă în istoria umană.”7 August sau „cel venerat”, princeps sau „primul dintre cetăţeni”, imperator sunt titluri pe care Octavian şi le însuşeşte şi le transmite mai departe
succesorilor săi.
Noua formă de organizare a Romei presupunea reducerea atribuţiilor Senatului, care alături de principe se va constitui într-un consiliu, loc al adunării marilor funcţionari. Împăratul avea ultimul cuvânt. Forma de guvernământ întemeiată se numea principat şi se baza pe sprijinul diverselor grupuri sociale dornice să dezvolte şi să remodeleze societatea romană, şi pe un ansamblu instituţional adecvat promovării influenţei pe care o avea împăratul – auctoritas. În teorie, principele era doar primul dintre senatori, însă puterile sale apar ca fiind foarte întinse.
Principatul evolua spre o monarhie de drept divin. Este perioada în care se dezvoltă tot mai mult cultul împăratului. Divinizarea împăratului, unul din fundamentele cele mai solide ale regimului imperial, se considera a fi de origine elenă şi prin urmare, August n-ar fi decât moştenitorul suveranilor eleni. În realitate, ea dispune de rădăcini care o leagă de Sulla, auto-proclamat dictator al Romei, între 83 î. Hr. şi 79 î. Hr., recunoscut pentru mijloacele sale tiranice de conducere a Republicii. Împăratul, prin urmare, era considerat ca fiind investit cu misiune divină, iar Cicero afirmă că un adevărat imperator trebuie să fie iubit de zei.8 Concepţia în sine se va afirma oficial însă, prin
decernarea titlului de August – de la „augur”, interpret care trebuia să transmită oamenilor voinţa zeilor, lui Octavian. În final această concepţie va crea din conducători adevărate zeităţi.
Urbea romană creşte, iar o dată cu ea se produce şi sporirea masei populaţiei. Peisajul arhitectonic se schimbă vizibil, urmând modelul elin, casele romanilor înstăriţi se transformă în adevărate palate. Apar noi sanctuare, Capitoliul, Forumul. Construcţia şi restaurarea clădirilor sunt apanajul aristocraţiei. Tot aristocraţia se ocupa de organizarea jocurilor sportive, de aspectele pecuniare legate de educaţie, respectiv de plata profesorilor. Resursele aristocraţilor proveneau din comerţul realizat pe apele Mediteranei sau ale Mării Negre.
Modelul urbei romane este împrumutat provinciilor orientale (mai puţin Egiptului). La fel, cetăţile provinciale din Europa de vest se structurau după imaginea Romei; era nevoie doar de un for în jurul căruia se forma noua aşezare, fără riscul de a cădea în monotonie.
Concluzionând, putem spune că sub Octavian, politic vorbind, situaţia Romei e mai mult decât interesantă: Octavian îşi va lua titlul de August şi va fi recunoscut în acest sens, ceea ce-i va crea autoritatea unui stăpân cu putere divină.9 August înfăptuieşte o imensă acţiune de reorganizare şi de restaurare pe toate planurile şi inaugurează un
regim în care puterea centralizatoare a principelui se conjugă cu respectul pentru tradiţiile republicane. Provinciile sunt împărţite între Senat şi princeps; lucrările urbanistice se multiplică.
D. Personalităţi pe plan cultural. Pe plan cultural ni se pare important să amintim şi
personalităţile perioadei anterioare celei pe care o avem propriu-zis de analizat.
Vom începe cu Cicero (106 – 43 î. Hr.), cel mai mare orator, gânditor politic şi scriitor roman contemporan cu Caesar. El îşi desăvârşeşte formaţia filosofică şi retorică la Atena, Rodos şi Roma, devenind o personalitate în sfera politică. În viziunea sa, oratoria este obiectul principal al educaţiei romane. A scris numeroase tratate de filozofie: „De Finibus”, „De Republica”, „De
Senectute”, „De officiis”. Ovidiu (43 î. Hr. – 18 d. Hr.) s-a implicat cu interes în susţinerea poeziei, după ce studiase
retorica la Roma. A făcut parte dintr-un cenaclu, a publicat scrisori în versuri, legende şi poeme. La rândul său, Vergiliu (70 –19 î. Hr.), un scriitor înnăscut, interesat de sufletul roman în toată complexitatea lui, ataşat de tradiţia romană, încearcă să redea romanilor gustul vieţii rustice, restaurarea vechilor valori morale. Lucrările sale sunt mai mult decât interesante, reprezentând suflul vieţii romane din acea perioadă.
7 Pierre Grimal, op. cit., p. 68. 8 Ibidem, p. 59.
9 Ibidem, p. 66.
Marcus Tullius Cicero (106 – 43î. Hr.)
Tot din această vreme definitorie pentru secolele ce vor urma, face parte şi Horaţiu (65 – 8 î. Hr.), contemporan cu Vergiliu. Horaţiu creează o poezie lirică dominată de bucuria de a trăi, de dragoste, fericire, prietenie, toate acestea evidenţiate în special în „Odes”.
Chiar dacă s-au arătat inspiraţi de poezia alexandrină, Vergiliu şi Horaţiu au scris mult pentru Roma. Autorii latini au reluat cu plăcere genul grec al dialogului, dialectica platoniciană, dar numai după ce l-au supus unor transformări. E necesar să specificăm că, de multe ori, literatura latină poartă pecetea unui amalgam al trăsăturilor societăţii greceşti cu unele particularităţi inspirate de latinitate.10
Schiţarea aspectelor mai importante, politice, economice, militare, culturale, care au pregătit perioada secolelor I – IV ni s-a părut importantă în demersul lucrării noastre. Îndrăznesc să spun că fără aceste elemente ar fi imposibilă o înţelegere adecvată a evenimentelor de după Hristos, mai ales pentru faptul că ele au apărut ca o raportare, ca un răspuns la ceea ce s-a întâmplat până la începutul secolului I al erei creştine. Acest lucru este cu atât mai evident în configurarea principiilor artistice, literare, filozofice ce-şi găsesc început, prin contactul cu lumea greacă antică, înainte de perioada supusă discuţiei. Astfel, secolele vizate îşi vor afla imaginea tocmai prin problematica timpului ce le-a pregătit.
Secţiunea 2: Cultura, de la Republică la Imperiu
A. Peisajul citadin şi implicaţiile sale culturale. Încă din timpul Republicii, latinii îşi centrau viaţa, din punct de
vedere cultural, în jurul Forului, un adevărat nucleu al civilizaţiei romane. El reprezenta de fapt inima Romei şi evoca evoluţia cetăţii, spiritualitatea, sportivitatea ei, fiind locul manifestării tuturor tradiţiilor. “Era un pământ, prin excelenţă sacru, îmbibat de amintirea eroilor şi de prezenţa zeilor.”11 Secolul al II-lea î. Hr. certifică importanţa
acestuia, transformându-l în locul celor mai importante întâlniri şi hotărâri. A fost spaţiul în care s-a construit cea dintâi basilică (iniţial loc de întrunire pentru toţi cei ce aveau treabă în For), cele dintâi tribunale.12 Forul găzduia şi
activităţi comerciale; aveau loc nenumărate schimburi de bani (încă din secolul al III-lea î. Hr.), incipiente operaţiuni bancare.13 Către sfârşitul Republicii, “o mie de tradiţii prinseseră rădăcini în solul Forului... Ultima divinitate instalată
în For, de către poporul roman, a fost dictatorul Caesar.”14
În vremea lui August apar noi elemente arhitectonice, precum arcurile de triumf, dar şi biblioteci. Tot în această perioadă se formează concepţia asupra misiunii divine a împăratului, care va fi completată ulterior cu numeroase elemente de origine orientală. Secolul I î. Hr. aduce în prim plan şi construcţia amfiteatrelor. Aşa va apărea Coloseum-ul ca simbol al oraşului veşnic.15
Înainte de a dispune de amfiteatre, Roma a construit teatre inspirate de modelele greceşti. Influenţa elină se manifesta la tot pasul. Totuşi, teatrele romane au adus câteva particularităţi, specifice latinităţii.
Un lucru foarte important, care ne arată gradul de civilizaţie romană, îl reprezintă prezenţa băilor, loc de relaxare care oferea romanilor prilejul schimburilor de opinii despre politică, societate, cultură, în general, reprezentând în cele din urmă alternativa simpozioanelor greceşti. Până în 33 î. Hr. existau la Roma peste 150 de băi, în special private. Şi, cum toate aceste incinte nu puteau exista fără apă, e necesar de precizat că aprovizionarea se
10 Ibidem, p. 216. 11 Ibidem, p. 315. 12 Ibidem, p. 313. 13 Ibidem, p. 307. 14 Ibidem, p. 315. 15 Ibidem, p. 340.
făcea prin apeducte încă din 312 î. Hr., iar pentru încălzire erau utilizate instalaţii ingenioase care au transformat urbea romană într-un model de tehnicitate pentru posteritate.
Încă din vremea lui Cicero, grădinile erau prin excelenţă destinate pentru odihnă. Romanii au imitat marile stiluri arhitectonice elene, gimnaziile, unde se întâlneau filozofii. Pentru a păstra vie memoria timpurilor lui Platon şi Aristotel şi pentru a ne evidenţia faptul că între Grecia şi Roma se purta un dialog intercultural, îl vom da exemplu pe Cicero, care avea la vila sa două terase: una se numea Academia (cu trimitere la Platon) şi cealaltă purta numele de Lyceu, şi amintea de Aristotel. Grădinile romane evocate şi de Pliniu cel Tânăr (62? – 113) în scrisorile sale către prieteni, (scrise probabil spre publicare) sunt un model pentru modernitate.
Desenul urbei a fost împrumutat din Grecia antică, dar a fost modelat de romani pentru a răspunde exigenţelor sensibilităţii lor.16
Amenajarea parcurilor, vânătoarea, se numără şi ele printre pasiunile clasei înstărite romane. Astfel, dacă în primele veacuri ale Republicii vânătoarea era o activitate a sclavilor, începând cu secolul al II-lea î. Hr. tinerii romani au făcut din ea un adevărat sport. De fapt, jocurile sportive nu au fost uitate de civilizaţia romană. La sfârşitul Republicii, manifestările atletice se intensifică, inspirate şi ele din viaţa elină. Caesar a ridicat un stadion în care aveau loc curse sau manifestări atletice. Spectacolele de atletism importate din Grecia aparţineau tradiţiei religioase a cetăţii. Ele se desfăşurau cu mare fast, având în centru zeităţile specifice diverselor perioade calendaristice în care aveau loc. În plus, ele erau completate, din secolul al III-lea î. Hr., de reprezentări teatrale. Luptele cu gladiatori desfătau publicul, oferind nu cu puţine ocazii statutul de om liber campionilor din arenă.
În teatru, pe scene din lemn, iar din perioada lui Pompei (împărat între 69 – 79 d. Hr.) în amfiteatre construite din piatră, alături de repertoriul grec, comic şi tragic, cei dintâi poeţi latini au încercat să impună un stil propriu, introducând în scenă personaje romane. Aşa au apărut curente noi, începând cu secolul al II-lea î. Hr.17
B. Filozofia, retorica, dreptul, religia şi alte discipline. Sosirea filozofilor greci la Roma, după cucerirea
Macedoniei (146 î. Hr.), fusese pregătită de o lungă perioadă în care s-a produs elenizarea elitelor romane. Deşi au existat şi tendinţe contrare asimilării culturii elene, acestea nu au făcut altceva decât să asigure un echilibru în păstrarea unei specificităţi care nu lasă loc de confuzie între cele două culturi, pastrând individualitatea urbei romane. Acest lucru se observă şi din adaptarea termenilor lingvistici: dacă noţiunea de „filozofie” nu corespundea nici unui cuvânt al limbii, era necesar, spre exemplu, să se creeze un cuvânt nou. Cicero se foloseşte uneori de cuvântul
„philosophia”, dar numai atunci când se referă la tehnica acestei discipline. Alteori recurge la „sapientia”, echivalent
utilizat de Ennius (239 – 169 î. Hr.), părintele poeziei latine.18
Stoicismul s-a generalizat spre sfârşitul secolului al III-lea î. Hr. Stoicii susţineau inegalitatea minţilor. Mulţimii neştiutorilor, ei le opuneau oameni de elită - aşa-zişii singuri capabili să conceapă şi să realizeze binele, să gândească ordinea lumii în complexitatea sa. “Stoicismul mediu al lui Panaetius ( n.n. 185 – 110 î. Hr.) şi Posidonius (n.n. 135 – 51 î. Hr.) abandonează utopia socială a primilor stoici, îndeosebi a lui Zenon (n.n. 334 – 262 î. Hr.), care preconiza societatea, fără clase diferite, întemeiată pe armonie şi pe un statut social egalitar.“19 Suflul stoic s-a
transmis spiritului civilizaţiei romane pe întreg parcursul existenţei sale. Multe reforme politice şi religioase ale lui August răspund acestei concepţii despre omul excepţional.
Secolul al II–lea î. Hr. aduce o deschidere din partea Romei faţă de filozofia greacă. Erau în plină activitate epicureii care plasau Binele Suprem într-un spaţiu exclusiv teluric, legându-l indisolubil de material, dar şi stoicii care puneau accentul pe virtuţile contemplaţiei, pe cunoaşterea teoretică.
16 Ibidem, p. 294. 17 Ibidem, p. 405. 18 Ibidem, p. 214. 19 Ibidem, p. 102.
Virtutea rămâne în centrul căutărilor gânditorilor romani. Panaetius, marele filosof stoic al Romei, pledează pentru itinerariul către virtute, valoare aproape intangibilă, însuşită numai la sfârşitul unei vieţi, de cele mai multe ori prin perseverenţa către virtute.
Purtaţi de disciplină şi de fidelitatea cuvântului lor, romanii primeau cu uşurinţă concepţiile elinice întrucât ele “erau garantate de cauţiunea moralităţii oferită de stoicism”20. Concepţiile stoice s-au răspândit şi mai mult în
secolul I î. Hr.. Acum apare umanismul ca o sinteză între spiritul practic roman încununat de respect, virtute, şi gândirea filosofică elenă, plină de nenumărate contradicţii, ca sincretism între stoicism şi romanitate, căci romanitatea reprezenta o filozofie în sine.
Filozofia era în centrul atenţiei în mediul senatorial. Maeştrii atenieni aflaţi la Roma au încântat auditoriul cu discursurile lor despre dreptate, însă contradictoriul dialogurilor le-au atras oprobriul conducătorilor latini, care de cele mai multe ori îi alungau pe filozofi. Cu toate acestea, unii dintre ei, şi nu numai greci, au ajuns mari îndrumători de conştiinţă. Atitudinea de respingere a filozofilor, deci, deşi practicată, nu a atins gradul de regulă la scara întregului Imperiu.
La începutul Imperiului, studiul retoricii constituia încununarea normală a educaţiei şi începea în jurul vârstei de 15 ani. Retorii apăruseră la Roma cam în acelaşi timp cu filozofii şi fuseseră supuşi aceloraşi măsuri de expulzare, reproşându-li-se atragerea tineretului în detrimentul pregătirii militare. Cu toate acestea, tinerii romani se deplasau chiar şi în Grecia, atraşi de mirajul pledoariei. Un schimb intercultural, dacă este să luăm în considerare intinerariul invers al filozofilor greci.
După cum se poate observa, rolul grecilor a fost unul preponderent în progresul şi popularizarea interesului pentru cultură.21 Se trăia cultură, se făcea cultură pretutindeni: în piaţă, în sălile deschise publicului larg, în amfiteatre,
în grădinile şi în parcurile publice, în librării – loc de întâlnire şi de discuţii pentru iniţiaţi.
În ceea ce priveşte religia, ea este descrisă iniţial ca un apanaj al disciplinei. “Termenul de religio este obscur. El nu indică cultul divinităţilor, ci un sentiment destul de vag de ordin instinctiv.“22 Încă de la originile sale,
Roma cunoştea magia deoarece în cele 12 Tabule exista o lege care interzicea incantaţia malefică. Mai ales femeile s-au îndeletnicit cu această ocupaţie, care aducea prestigiu şi foloase materiale. În timpul Imperiului, astrologii, vrăjitorii, ghicitorii, dominau viaţa religioasă cotidiană. Magia şi cultele orientale ofereau satisfacţie tendinţelor italice spre animism, spre eliberarea de constrângeri. În realitate, religia oficială, controlată de către colegiile sacerdotale, era mai puţin rigidă decât se afirma, dovadă fiind admiterea încă din vremea lui Hannibal a cultului zeiţei Cybele, cult cu un caracter violent orgiastic. Se păstra un anumit control al oficialilor, justificând în exemplul de mai sus intervenţia Senatului. Spre sfârşitul secolul I î. Hr. se acceptă cultul lui Isis. Preoţii acesteia erau consideraţi adevăraţi posesori ai tainelor universului, stăpâni ai demonilor, inaccesibili prin modul de viaţă pe care-l aveau (nu consumau carne şi refuzau plăcerile dragostei). Se vorbea despre existenţa demonilor, a puterilor supranaturale care veneau de dincolo pentru a ajuta sau a chinui pe cineva.23 În afara urbelor, viaţa cotidiană era impregnată mai mult de religie: se aduceau
ofrande şi se zeificau elemente din natură. În acest sens, “religia oficială nu se deosebea de acest animism spontan … Ea urmărea menţinerea ordinii stabilite prin efectuarea ceremoniilor necesare păstrării unui echilibru de altfel mereu instabil, mereu ameninţat, între factorul uman şi cel divin.”24 Trebuie specificat faptul că toate influenţele
religioase orientale au adus un plus de misticism care a format predilecţia latinilor pentru Orient.
20 Ibidem, p. 102. 21 Ibidem, p. 394. 22 Ibidem, p. 95. 23 Ibidem, p. 96. 24 Ibidem, p. 97.
Concluzionând, putem spune că religia ajuta la formarea şi manifestarea spiritului disciplinat, a respectului, a fidelităţii, însă acestea erau valori apriorice ei. Pentru un latin, nimic nu este mai important decât buna reputaţie din timpul vieţii. Mormântul, spre exemplu, nu reprezenta pentru el numai un loc de odihnă, ci un monument, un semn pentru oamenii vii şi un mijloc de a perpetua amintirea defunctului. Prin moarte, redevine, în sfârşit, el însuşi, căci viaţa sa dobândeşte o valoare exemplară dacă a respectat disciplina sub toate formele sale: virtus, pietas, fides.
La Roma, dreptul emană direct din morală, din disciplină, din ambiţia asigurării cetăţii, şi avea ca şi scop tocmai asigurarea acestora pentru o comunitate sau pentru un teritoriu mai întins. În practică dreptul începe pentru romani odată cu stabilirea celor douăsprezece Tabule (o culegere de legi care a fost redactată în secolul al V-lea î. Hr. de către o comisie de 10 membri numiţi decemviri). Textul nu s-a păstrat în totalitate, însă s-au păstrat nenumărate citate. Unele evidenţiază originea religioasă a dreptului, altele aduc în prim plan reguli cu privire la înmormântare etc. Culegerea a fost considerată de romani ca izvor şi origine pentru dreptul civil. Ea cuprinde dispoziţii ce vor guverna până la sfârşitul Romei.
Limba scrisă, cea a autorilor clasici, nu era identică cu cea vorbită zilnic de romani, mai ales pentru că dorinţa scriitorilor latini a fost de a dobândi claritatea desăvârşită şi precizia enunţului. Prin urmare, cu timpul, vocabularul se îmbogăţeşte din dorinţa unei exprimări cât mai exacte; apar cuvinte noi. Un exemplu elocvent în acest sens este Cicero care a făcut o accentuată muncă de analiză asupra textelor, tocmai pentru că nu era adeptul definiţiilor abstracte sau prea ambigue. Prin contribuţia sa se realizează prelucrarea limbii, unele elemente de lingvistică fiind şi ele împrumutate de la greci, altele păstrându-şi caracterul autohton. Astfel, în cursul istoriei
„Logos-ul” grec a devenit la Roma „ratio”, la fel cum ceea ce era cuvânt devenea calcul.25 În schimb, limba vorbită
admite de timpuriu termeni greceşti deoarece, la Roma, încă din secolul al VI-lea î. Hr., greaca era vorbită de negustori, călători veniţi din Italia meridională, sclavi. “A existat în această Italie, unde se amestecau atâtea rase, un sabir itallo-hellenic care şi-a pus amprenta asupra limbii latine.”26 Latina nu s-a impus în tot Imperiul nici măcar ca
limbă administrativă. Influenţa mai mare a fost mai ales în partea occidentală.
Literatura romană are marele merit de a se fi impus prin elemente de originalitate. Temperamentul latinilor aduce opere diferite de cele ale predecesorilor greci. Dramaturgia împrumută din folclor, satira apare în secolul al II-lea î. Hr. ca un amestec de proză şi de poezie ce cuprindea reflecţii morale, pamflet, naraţiuni, critică literară; un fel de conversaţie liber purtată care, folosindu-se de caricatură, avea scopul de a educa cititorul, de a-i arăta calea spre înţelepciune. Ca protagonişti ai genului s-au remarcat Lucilius(180 – 103 î. Hr.) sau Horaţiu, un secol mai târziu. Limba folosită era limba greacă, iniţial (secolul II î. Hr.) – cea dintâi lucrare istorică hărăzită Romei a fost scrisă de un senator roman în greceşte. Din proza romană de început, unicul text păstrat complet este tratatul lui Cato (234 – 149 î. Hr.), „De agricultura”, secolul II î. Hr.. În timpul acestuia, latina a devenit cu adevărat o limbă demnă de cuceritorii lumii.27 Acelaşi secol aduce dezvoltarea genului oratoric, în contextul înmulţirii proceselor politice, a dezbaterilor din
senat. Acest lucru a făcut să se lucreze mult asupra esteticii oratoriei care va deveni din ce în ce mai importantă.
C. Arhitectura. Sculptura monumentală a rămas multă vreme arhaică. Până la sfârşitul Republicii, templele au fost
decorate cu plăci de pământ ars, după exemplul etruscilor. Sub August s-a răspândit lucrarea marmurei şi s-a dezvoltat o artă a reliefului. Moştenite de la elenism, templele erau construite în tehnica tradiţională a pietrei. Impresionează caracterul monumental al edificiilor imperiale, şirurile de arcade etc.
După instaurarea Imperiului, arta statuilor a evoluat. Încă din 338 î. Hr., coloanele evocau evenimentele glorioase. Frumos ornamentate, au marcat fiecare secol prin grandoarea lor, ţinând cont de nenumăratele cuceriri romane.
25 Ibidem, p. 215. 26 Ibidem, p. 211. 27 Ibidem, p. 213.
D. Economie şi agricultură. Încă din secolul al V-lea î. Hr. se păstra amintirea unui regim de proprietate. Pământul
se considera a fi în proprietatea comunităţii, fiecărui membru revenindu-i aproximativ o jumătate de hectar, în posesie, prin rotaţie.
Treptat se formează o aristocraţie funciară. Deşi era în detrimentul micilor proprietari, această realitate a ajutat la creşterea producţiilor agricole şi, prin urmare, la intensificarea comerţului. Comerţul a avut un rol foarte important în existenţa Romei. A dus la construirea unei reţele de drumuri remarcabile şi a unei flote pe măsură. Această reţea avea „să transporte” inclusiv cultura, să contribuie la menţinerea păcii în Imperiu, la menţinerea unităţii acestuia. În timpul Imperiului, reţeaua de drumuri ia amploare, sub controlul împăratului.
E. Concluzii. Considerăm incursiunea noastră în secolele premergătoare perioadei I – IV d. Hr. ca fiind necesară
pentru observarea dinamicii contactelor interculturale dintre Roma şi Grecia, civilizaţii care se aflau la poluri opuse în contextul realizărilor. Nu întâmplător, această perioadă a primelor secole a fost deseori pusă în discuţie tocmai datorită dificultăţilor de a uni două spiritualităţi, două istorii care se împotriveau parcă să găsească lucruri în comun. Probabil, acea “plinire a vremii” (Galateni 4, 4) a urmărit tocmai o astfel de situaţie eterogenă care, în ciuda negării creştinismului, dădea totuşi posibilitatea răspândirii învăţăturii creştine, prin coloniştii şi negustorii aduşi din diferitele părţi ale Imperiului, prin captivii de război şi, de ce nu, chiar prin unităţile militare distribuite pe întreg teritoriul aflat sub stăpânire romană.28
Capitolul II
Problematica secolelor I – IV d. Hr.; modelul cultural apusean Secţiunea 1: Secolul I
Imperiul roman, la începutul erei creştine, atinge apogeul ca întindere, putere, organizare şi aport cultural. Popoarele supuse romanizării erau mulţumite de încetarea războaielor şi de instaurarea păcii – pax romana. Bazinul mediteranean se înscria într-o singură entitate politică şi administrativă. Întinderea Imperiului, desfiinţarea graniţelor din interiorul lui, uşurinţa legăturilor pe mare şi pe uscat înlesnea comunicarea, perpetuarea valorilor romanităţii precum şi contactele cu alte culturi într-un sincretism de amploare. Un spaţiu multietnic şi multicultural care a favorizat schimburile, contactele şi sincretismele, mai ales în marile centre urbane, începând cu Roma, al cărei peisaj urban era identificat de Titus Livius (59 î. Hr. – 17 d. Hr.) ca: “o mulţime de străini” care „încurcă oraşul” (Ab urbe
condita - Istoria Romei - 39, 3, 6).29
Secolul I se desfăşoară sub amprenta Imperiului, a dictaturii instituită de August. Cultul împăratului înlocuieşte oligarhia. Acesta devine patronul tuturor romanilor, fiind adorat ca zeu al cărui cuvânt devine literă de lege, în detrimentul iniţiativei senatoriale. Persoana sa era sacră; venerarea numelui său marchează declanşarea unui mecanism religios cu urmări imprevizibile.
Concomitent, viaţa urbană înfloreşte; se construiesc noi apeducte; se atinge o stare de stabilitate instituţională.30
Stoicismul, curent filozofic care se manifestă cu precădere în această perioadă, în special în rândul senatorilor romani, devine o politică de stat. Când un împărat se abătea de la linia stoică, augusteică, opoziţia senatorială nu ezita să reacţioneze. Elenismul marchează în general latinitatea, influenţând viaţa Romei. “Nero (37 – 68 d. Hr.) se străduia să realizeze o elenizare globală a vieţii sociale şi a structurilor politice romane”31, deşi în timpul său toleranţa faţă de
filozofia stoică scade.
Urbea romană se îmbogăţeşte – apar amfiteatrele de lemn, încă din timpul împăratului Nero, şi mai apoi amfiteatrul flavian, care va fi numit Coliseum şi a cărui importanţă nu poate fi ignorată: “Cât timp va dura Coliseul, va dura şi Roma, când se va prăbuşi Coliseul, se va prăbuşi şi Roma şi când se va prăbuşi Roma, se va prăbuşi toată lumea.”32 Olimpiadele, urmând acelaşi plan politic de elenizare a vieţii cotidiene
şi a instituţiilor imperiale,33 ocupă un loc important în peisajul citadin; Domiţian (51 – 96 d. Hr.)
construieşte un stadion, în încercarea de a nu lăsa cetăţilor din Orient monopolul concursurilor de atletism.
Marasmul politic manifestat între anii 68 – 70 a pus capăt dinastiei augustiene. Se încearcă reinstaurarea Republicii.
Vespasian (69 – 79 d. Hr.), întemeietorul dinastiei Flavienilor, s-a implicat direct în nevoile Imperiului, remarcându-se ca un excelent administrator. El a dorit să formeze o nouă aristocraţie din care să facă parte chiar şi provinciali bogaţi. Occidentul era leagănul de recrutare al acestora, existând o oarecare reticenţă faţă de regiunile din estul Imperiului.
29
Marie-François Baslez, André Benoit, François Brossier, Originile creştinismului, Polirom, Iaşi 2002, traducere de Gabriela Ciubuc, p. 322. 30 Pierre Grimal, op. cit., p. X.
31 Ibidem, p. 70.
32 Bède le Vénérable, apud Pierre Grimal, op. cit., p. 340. 33 Ibidem, p. 397.
Nero Claudius Drusus Germanicus
(37 - 68)
Coliseum – construit între 75 şi 80 d. Hr.
În viaţa culturală, atitudinea faţă de elenism se schimbă. Vespasian manifestă dezaprobare faţă de filozofi şi filozofie; ideile acestora creau dezordine, interpunându-se în buna administrare a Imperiului. Şi totuşi în domeniul educaţiei, la Roma, se înfiinţează catedre oficiale de retorică, latină şi greacă, pentru dascăli fixându-se un salariu anual, plătit de către Imperiu.
Sfârşitul primului secol se află sub emblema începutului dinastiei Antoninilor, creată după numele împăratului Antoninus Pius (86 – 161), şi care va constitui în fapt dinastia de aur a Imperiului.34 Acum întâlnim şi
numele lui Ulpius Traianus (98 – 117) ce se va afla în fruntea marilor campanii din zorii celui de-al doilea secol d. Hr..
Pe plan cultural, sub semnul umanismului, se realizează sinteza dintre sistemele de gândire din Orient şi Occident. Viaţa culturală, în majoritatea provinciilor este efervescentă. “Nu există municipalitate cât de modestă care să nu fi năzuit să dobândească sprijinul unor buni dascăli pentru copiii burgheziei. Această ambiţie, atestată începând cu secolul I, va spori până în vremea invaziilor barbare.”35
În această epocă se înfiinţează veritabile universităţi provinciale la Autun, Treves, Bordeaux, dotate cu teatre şi amfiteatre şi remarcate ca adevărate centre de cultură, unde veneau dascăli din toate regiunile Imperiului: retori gali, spanioli, filozofi atenieni, “care vorbeau cu toţii aceeaşi limbă latină şi predau aceeaşi morală şi aceeaşi estetică”36. Era comentat Vergiliu, opera sa „Aeneid” fiind considerată biblia romanităţii. Literatura latină devenise
patrimoniu comun al umanităţii. Totuşi, se remarcă tendinţe elitiste în administrarea culturii, aristocraţia fiind principala beneficiară.
În contextul unei bune administrări a provinciilor, schimburile spirituale devin din ce în ce mai intense. Provinciile orientale îşi recuperează prestigiul compromis prin numeroasele conflicte din teritoriu. În plus, împăraţii romani par tot mai mult atraşi de mirajul Orientului, incluzând manifestările religioase, cum ar fi cele din Egipt, Siria, Asia Mică, provinciile danubiene, care făgăduiau credincioşilor propăşirea în această lume şi mântuirea în alta, ca răsplată pentru credinţa lor. “Propagarea rapidă a cultelor soteriologice de origine orientală se explică mai ales prin intensificarea efervescenţei, a febrei spirituale, generate de marile tensiuni sociale, morale şi religioase din secolul I.”37
Spre sfârşitul acestui prim secol a început să se răspândească în Imperiu religia zeului persan Mithra – Soarele–Rege, ocrotitor al soldaţilor. Credincioşii se grupau în veritabile biserici sub autoritatea unui cler ierarhizat, jurând credinţă zeului. Ponderea credinţei în acest zeu era foarte mare de vreme ce s-au descoperit vestigii inclusiv în Londra contemporană.38 Împăratul Nero dorea să fie identificat cu Regele–Soare. Religia lui Mithra a contribuit la
ascensiunea creştinismului nu numai datorită caracterului său monoteist, dar şi prin popularizarea demonologiei orientale, prin instaurarea opoziţiei dintre Bine şi Rău.39 Originar din Persia şi refuzat de greci chiar şi în perioada
elenistică, acest zeu a fost cinstit din Antiohia şi Alexandria Egiptului până în Scoţia, Spania şi nordul Africii. Sunt păreri40 care susţin că religia creştină s-a răspândit cu repeziciune tocmai pentru că ideile ei erau asemănătoare cu cele
referitoare la acest zeu: combaterea minciunii, a răului, învierea, fericirea veşnică etc. Creştinismul a întâmpinat însă nenumărate oprelişti la confluenţa cu civilizaţia romană, în principal datorită refuzului creştinităţii de a recunoaşte originea divină a puterii împăratului şi manifestarea intoleranţei faţă de celelalte trăiri religioase. La fel, ţinând cont de influenţa stoică care respingea în Occident egalitatea minţilor, se susţinea că predica creştină putea compromite
34 Ibidem, p. 74. 35 Ibidem, p. 110. 36 Ibidem, p. 110.
37 Pierre Grimal, op. cit., p. 111. 38 Ibidem, p. 113.
39 Ibidem, p. 114.
organizarea socială, tocmai pentru faptul că propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi, aceleaşi idei erau promovate şi de filozofi - spre exemplu societatea egalitară a primilor stoici şi tendinţele de ştergere a barierelor tradiţionale dintre cuceritori şi cuceriţi, dintre oameni liberi şi sclavi.
Alături de primele manifestări ale creştinismului, se mai întâlnea în Occident şi cultul lui Adonis, stăpânul vieţii şi al vegetaţiei. Pe lângă toate acestea, în timpul Imperiului, astrologii, vrăjitorii, ghicitorii, dominau viaţa religioasă cotidiană.
Divinităţile greceşti sunt adoptate oficial chiar în detrimentul zeităţilor romane. În acest sens spunea Ovidiu41: ”Dignus Roma locus quo Deus omnis est” – „Roma este locul cel mai demn de întâlnire al tuturor zeilor”.
Odată cu extinderea teritorială şi cu fortificarea Imperiului, religia devine o problemă a administraţiei imperiale. Cultele recunoscute nu reuşeau însă să îşi atragă adepţi prin oficializarea lor, mulţimea pauperizată tinzând tot mai mult să adopte o religie care să promoveze concepte morale şi să promită redempţiunea în această viaţă sau după moarte.
Concluzionând, putem afirma că la Roma, caracteristica timpului rămâne sincretismul religios, „la théocratie”42, amestecul de zei constituindu-se deja ca un puternic curent ce tindea la formarea unei religii universale
sincretiste.
În nesfârşita varietate a grupărilor religioase şi a curentelor filozofice, Roma părea atunci un adevărat creuzet de aculturaţie, iar creştinismul incipient un formidabil focar de inculturaţie.43
Comunităţile creştine pătrund foarte repede în lumea greco-romană. Termenul “evanghelie” exista în această perioadă. Completarea Sfintei Scripturi prin apariţia scrierilor Noului Testament avea un loc aparte în angrenajul acelor vremi. Vechiul şi Noul Testament vor fi, mai mult decât până acum, obiecte de studiu şi prilej de apariţie a unor lucrări definitorii pentru cultura şi civilizaţia universală. Munca de interpretare şi rezolvarea conflictelor ce s-au ivit în acest sens au dat naştere unor noi stiluri literare şi au dus la aprofundarea comunicării doctrinare creştine. Se foloseşte versiunea greacă a traducerii Vechiului Testament, Septuaginta.
În domeniul literar, Quintilian (35 – 95 d. Hr.), un discipol îndepărtat al lui Cicero, a dus mai departe genul oratoric în timpul împăraţilor flavieni (69 – 96). El a combătut orice înnoire ce încerca să-şi găsească loc în literatura latină. A condus prima şcoală oficială, înfiinţată pe spezele Imperiului, în timpul lui Vespasian.
Ovidiu a încercat să continue realizările predecesorilor săi, impresionat la extremă de alexandrini şi de filozofia pitagoreică care susţinea că universul e într-o continuă devenire. Odată cu Ovidiu se sfârşeşte poezia augusteică. Poezia continuă să existe ca un mijloc de expresie, dar îşi pierde solemnitatea, se transformă în joc de salon.44
În timpul lui Nero, Persius (34 – 62 d. Hr.) şi Lucan (39 – 65 d. Hr.) încercau să încorporeze în poezie speculaţiile stoicismului. Cel din urmă este autorul epopeei alcătuite din zece cărţi, „Bellum Civile”, compusă ca o replică la misticismul dominant al Eneidei şi neterminată din cauza morţii autorului.
Seneca (3 î. Hr. – 65 d. Hr.) reprezintă evoluţia literară şi spirituală a acestui secol. El a tratat şi probleme ştiinţifice, geografice, tocmai pentru a înţelege ordinea profundă a lumii şi pentru a se concentra în final asupra creaţiei. Atrăgând numeroşi discipoli în jurul său, membru al cercurilor literare existente la Roma, el a reuşit până la venirea lui Nero să materializeze un vechi deziderat platonician: imixtiunea filozofului în treburile cetăţii. Din această ultimă perspectivă, neşansa de a fi contemporan cu Nero a întrerupt activitatea sa; împăratul nu tolera filozofii,
41 Ovidiu Drîmba, op. cit., p. 298.
42 Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1987, p. 39.
43 Marie-François Baslez, André Benoit, François Brossier, Originile creştinismului, Polirom, Iaşi 2002, traducere de Gabriela Ciubuc, p. 321. 44 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti 1973, p. 230.
considerându-i o specie de oameni indiscreţi. Opera sa cuprinde, printre altele, dialoguri filozofice: „De
Tranquillitate Animi”, „De Otio”, un tratat despre probleme naturale.
În aceeaşi măsură, nu-i putem uita pe Pliniu cel Tânăr (62 – 115), pe Plutarh (45 – 125) sau pe Tacit (55 – 117). Pliniu cel Tânăr este autorul a zece „Epistolae” care reprezintă un tablou viu al societăţii de la sfârşitul secolului I. Plutarh, filozof şi istoric grec de la sfârşitul aceluiaşi secol, s-a evidenţiat prin lucrarea „Oi bioi
paralleloi”. Tacit, avocat de renume, scriitor, psiholog, moralist, nu a rămas mai prejos, reliefându-se prin: „
Dialogus de oratoribus”, „Historiae”, „ Annalen” etc.
Dreptul, un alt domeniu în care romanitatea excelează, devine un domeniu ezoteric; se abdică de la principiile republicane conform cărora majoritatea trebuie să fie în cunoştinţă de cauză asupra legislaţiei; dreptul devine o specialitate, la fel ca medicina, o formă de cultură rezervată unei minorităţi; nu-i mai privea decât pe cei ce se interesau de cariera de avocat sau de administraţia imperială.
În şcolile Imperiului doar două materii făceau obiectul unui învăţământ regulat: retorica şi gramatica. Celelalte sunt importante, dar nu sunt decât adiacente studiului obişnuit.
Comerţul este una dintre activităţile care se desfăşoară cu succes în perioada analizată. Mărfuri din Imperiu ajungeau cu uşurinţă în China, de unde corăbiile romane se întorceau cu mătase; bumbacul adus din India era de asemenea o marfă preţioasă care satisfăcea capriciile aristocraţiei înstărite.
În concluzie, putem afirma că secolul I stă sub semnul progresului cultural şi civilizaţional, anunţând apogeul propăşirii Imperiului.
Secţiunea 2: Secolul II
Recunoscut ca cel mai interesant şi mai prolific secol din istoria romană, secolul al II-lea se află sub amprenta personalităţilor politice, militare şi culturale. Mai mult chiar, unii scriitori latini – în special Tacit (55 – 117)45 – susţin că apogeul maxim al civilizaţiei romane a fost atins în timpul lui Traian.
Un pas important pentru a se ajunge la astfel de realizări, a fost acela de a se acorda egalitate provinciilor latine şi celor elinice. Pentru aceasta, un rol deosebit l-a avut politica dusă de Hadrian (împărat roman între 117 – 138).
Ideile circulau liber fără ca diferenţa de limbă să constituie un obstacol. Cel puţin în oraşe, toţi romanii cultivaţi erau bilingvi, iar cea mai mare parte a negustorilor, soldaţilor, proprietarilor din Occident înţelegeau greaca.46
Afluxul de sclavi eleni a contribuit din plin la acest lucru, romanii deprinzându-se şi cu modul de a gândi şi de a simţi al grecilor. Această elenizare este susţinută şi de redactarea în acest secol a unei cărţi de meditaţii intitulată „Meditations”, scrisă în limba greacă de Marcus Aurelius (121–180). Secolul al II-lea nu se putea manifesta în plenitudinea sa fără folosirea limbii culturale a Greciei, în contextul în care literatura latină nu este atât de bine reprezentată.
Dinastia Antoninilor este emblematică pentru perioada analizată; ea se remarcă prin organizarea unei administraţii atente, a unei justiţii rapide şi accesibile, realizând totodată un control bun al finanţelor.
De apogeul Imperiului se leagă persoana lui Traian. El reuşeşte lărgirea graniţelor Imperiului, cucerind Dacia în 104 şi romanizând-o în 106, anexând pe rând Armenia, Mesopotamia şi Asiria (114 – 117). Strateg desebit, personalitate puternică, Traian este un împărat al poporului; el se remarcă prin grija pentru săraci, în timpul său instituindu-se o rată fixă
45 Ibidem, p. XV. 46 Ibidem, p. 76.
Marcus Ulpius Trajanus (52 – 117 d. Hr.)
din bugetul imperial, numită alimenta, ca subvenţie destinată copiilor săraci. O atenţie specială este acordată infrastructurii, reţeaua de drumuri fiind recondiţionată, extinsă şi pavată în perioada domniei lui Traian. Revoltele evreilor şi boicotul Mesopotamiei, precum şi starea precară a sănătăţii au constituit cauzele decăderii celui mai de seamă împărat roman, care moare, departe de Roma, la 9 august 117, lăsând amintirea „conducătorului perfect” şi dictonul „felicior Augusto, melior Traiano” ca deziderat al senatului pentru viitorii conducători romani.47
Numele împăratului Traian şi mai departe secolul al II-lea, în general, sunt legate de intensificarea procesului de romanizare în Imperiu, fiind vorba în special de noile teritorii anexate. În contextul urbanizării Imperiului, provinciile romane se construiesc şi se dezvoltă după modelul Cetăţii eterne, vilele romane se transformă în adevărate castele – centre de propagare a romanităţii, centre culturale prin excelenţă, care atrag în jurul lor oamenii simpli, ţărani care renunţă la obiceiurile ancestrale şi devin citadini, îmbogăţind peisajul Imperiului cu o nouă urbe. Astfel, la jumătatea secolului al II-lea, Imperiul alcătuia un ansamblu ordonat de cetăţi libere integrate sub autoritatea principelui.48
Viaţa culturală este marcată de intensitatea procesului de romanizare a Imperiului până în cele mai îndepărtate provincii ale sale49.
Literatura îşi continuă drumul consolidat în secolele anterioare. Genul liric ia amploare. Suetoniu (69 – 140) este unul dintre personajele marcante ale secolului, biograf de excepţie, autor al lucrării „De vita Caesarum” , lucrare păstrată până în zilele noastre.
Apar comentarii referitoare la Sfânta Scriptură, ca de ex. „Pastor”, lucrarea unui oarecare Hermas, fratele episcopului Pius al Romei (141 – 157). Exemplele continuă în acest sens şi în secolul următor, prin activitatea lui Irineu de Lyon, Tertulian, Hipolit sau Ciprian al Cartaginei. Putem astfel vorbi de o literatură50 creştină post-biblică,
un adevărat tezaur de cultură, creat nu de puţine ori sub semnul martirajului.
Spre sfârşitul secolului al II-lea, în timpul lui Septimus Sever (145 – 211), împărat roman între 193 şi 211, religia se deschide curentelor orientale şi evoluează către sincretism. Iudaismul, în dispersie după distrugerea Templului de către romani şi cucerirea Ierusalimului în anul 70, marchează o nouă eră culturală. Exodul evreilor a însemnat din punct de vedere cultural nu numai un nou prilej de aculturaţie pentru spaţiul european, dar şi uriaşul beneficiu al circulaţiei valorilor de la est la vest, prin intermediul comercianţilor evrei. Chiar dacă evreii stabiliţi în imperiu nu se bucurau de poziţii în rândul aristocraţiei latine, a fi evreu însemna, la sfârşitul secolului al II-lea, a fi bine primit în orice parte a Europei, or şi prin acest perpetuum mobile se va realiza întâlnirea între culturi, Estul Europei făcându-se cunoscut Occidentului şi invers. Diaspora se organizează în comunităţi unde viaţa religioasă se identifică cu tradiţia, aceasta presupunând cunoaşterea exactă a Legii revelate, a Torei. Începând cu secolul al II-lea, tradiţia orală va fi redactată în scris şi codificată. Educaţia religioasă iudaică se bazează de acum pe studiul textelor scrise şi în primul rând pe cel al limbii sacre. Folosirea Vechiului Testament este abandonată, iar ebraica este unica limbă aplicabilă studiului Legii. Apar şcolile rabinice.
47 www.roman-empire.net , Emperors, Leaders, famous Romans, Marcus Ulpius Trajanus 48 Pierre Grimal, op. cit., p. 438.
49 Dacă la începutul capitolului vorbeam despre elenizarea urbelor romane, iata ne referim aici la procesul de romanizare, activ în secolul pe care îl dezbatem pentru noile provincii în special. Aparent contradictoriu, între elenizare şi romanizare putem spune că există o relaţie culturală firească, Roma fiind, aşa cum vom arăta, rezultatul unui proces de aculturaţie profund; ea preia valori din cultura greacă pentru simplul fapt că, istoric, s-a născut prea târziu,pentru ca, mai apoi, să le sintetizeze, metamorfozeze, şi împreună cu elemente originale, latine, să le transmită popoarelor cucerite, sub eticheta romanităţii.
50 Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000, p. 36.
Lucius Septimius Severus (145 - 211)
Secţiunea 3: Secolul III
Începutul de veac III găseşte Imperiul în deplinătatea forţelor sale. Romanizarea şi urbanizarea sunt în plină manifestare, încurajate prin legea lui Caracalla (188 – 217), care în 212 prevedea înlesnirea obţinerii cetăţeniei romane acordată de acum majorităţii locuitorilor, pe întregul teritoriu imperial.
Secolul al III-lea marchează însă şi declinul civilizaţiei romane, susţinut de dizolvarea orânduirii sclavagiste, de războaiele externe, de dezvoltarea birocraţiei, de înmulţirea răscoalelor militare, de creşterea impozitelor şi a sărăciei. Împăratul Aurelian (214 – 275) va încerca redresarea Imperiului, însă fără prea mult succes. El readuce în graniţele Imperiului Britania, Galia, Spania, Egiptul, Siria şi Mesopotamia şi stăvileşte atacurile barbare pentru o perioadă. În timpul lui este stabilit la Roma cultul soarelui, al cărui templu depăşea în amploare pe cele ale vechilor divinităţi naţionale. Soarele era centrul religiei sincretiste, iar împăratul, identificându-se cu el, se afirmă ca Pantocrator.51
Din punct de vedere financiar, Imperiul suferă. Reformele iniţiate de Diocleţian (245 – 313) n-au putut îndrepta situaţia aşa cum ar fi trebuit, mai mult, au dăunat, agriculturii în special. În vremea sa, Roma era “o monarhie teoretică şi absolută bazată în practică pe forţa armelor şi dirijată de către divina Providenţă a împăraţilor”52, orice vestigiu instituţional care
cocheta cu Republica încetează a mai funcţiona, Senatul însuşi devenind un consiliu. Apare tetrarhia ca formă de conducere, care se va arăta a fi şi ”soluţia de destrămare” a Imperiului.
Acest lucru s-a repercutat asupra provinciilor, unde rămân pământuri necultivate, şi prin urmare, cresc sarcinile financiare. Dările se măresc, iar imixtiunea instituţiilor imperiale în mai toate domeniile de activitate nu va stopa decăderea. Imperiul se fărâmiţează în părţi din ce în ce mai mici şi dispersat va rămâne pentru o mai lungă perioadă. În această atmosferă, oraşele se află în mare impas. La toate acestea contribuie şi atitudinea ţăranilor care susţin atacurile năvălitorilor. Imperiul este în plină disoluţie. Apar zorii societăţii medievale.
În mod oarecum bizar, în timpul anarhiei din această perioadă, cultul împăratului, ca trimis divin, câştigă tot mai mulţi adepţi. Principii îşi făceau monede cu o înfăţişare somptuoasă din care nu lipsea coroana. Ceremonialul curţii se orientalizează.
Din punct de vedere cultural, acest secol nu este deloc sărac. Tertulian (160 – 230), jurist de formaţie, va deveni un important teolog şi un apărător al creştinismului, odată cu convertirea sa, în 197. Creştin fervent, Tertulian luptă pentru preceptele credinţei sale, pe care le doreşte implementate în primul rând în educaţie; el combate caracterul idolatru şi imoral al şcolii clasice, fiind pe punctul de a interzice creştinilor profesoratul, ca o meserie total incompatibilă cu credinţa.53 În realitate, mulţi creştini au predat în şcolile de tip clasic. Primul care ne este cunoscut
este Origen (185? – 254?), care, la vârsta de şaptesprezece ani deschide o şcoală de gramatică, pentru a se putea îngriji astfel de nevoile familiei. În Şcoala de Înalte Studii Religioase54 din Alexandria, Origen implementează metode
caracteristice învăţământului superior de tip elenistic. Origen rămâne însă în memoria contemporaneităţii creştine pentru interpretările sale date Scripturii: „Hexapla”, o analiză critică a Vechiului Testament, fiind emblematică pentru activitatea sa.
51 Ibidem, p. 83. 52 Ibidem, p. 84.
53 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate. Lumea latină, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti 1997, p. 141 54 Ibidem, p. 149.
Lucius Domitius Aurelianus ( 214 - 275)
Gaius Aurelius Valerius Diocletianus ( 245 - 313)
În anul 215, timp în care Tertulian scrisese „De idololatria” (211 – 212), Sf. Ipolit din Roma (născut probabil în a doua jumătate a secolului al II-lea, mort în Sardinia în jurul anului 235) redactează acea ”Traditio
apostolica” ce avea să cunoască în Siria şi în Egipt un îndelungat răsunet. El cataloghează meseriile incompatibile cu
vocaţia unui creştin, dar nu cu aceeaşi învolburare ca predecesorul său. Culegerile canonice derivate de la Ipolit păstrează o notă de toleranţă.55 Sfântul Ipolit întregeşte ascensiunea culturală a timpului său. Preot al Romei, dedicat
studiului multilateral, el luptă contra ereticilor şi contra laxismului moral al anilor din acest al doilea secol creştin. Irineu de Lyon (135 – 202) nu a putut rămâne indiferent faţă de învăţăturile anticreştine (ex. gnosticismul), simţind nevoia să le îndrepte. După cum am specificat într-un paragraf anterior, el utilizează în demersul său cărţile Noului Testament, iar istoria îl aşează în rândul martirilor (în timpul lui Septimiu Sever, înscriind la început de secol III un nou nume în martirajul pentru Cristos).
Occidentul se remarcă cultural şi prin scrierile Sfântului Ciprian (200? – 258), rămas în memoria teologilor datorită tratatului „De unitate catholicae ecclesiae”.
În această perioadă, un loc special îl ocupă martirologiile – acele calendare care consemnau zilele morţii celor dedicaţi credinţei. Numele martirilor erau păstrate în memoria populară, se făceau capele deasupra mormintelor şi liturghii sau agape pentru săraci, comemorând martirii. Moartea era considerată mai importantă decât naşterea; ia naştere cultul martirilor, izvor a nenumărate lucrări de artă literară, opere muzicale şi picturi. Primele cimitire creştine păstrează forme de artă exprimând scene evanghelice şi biblice.
Secţiunea 4: Secolul IV
Secolul al IV-lea marchează colapsul marelui Imperiu şi prezintă un interes deosebit din perspectiva erei ce va urma. Chiar dacă Imperiul se destramă, uriaşul partimoniu cultural se transmite, în parte şi pe diferite căi, civilizaţiilor următoare. Acest secol constituie totodată o perioadă importantă „pentru înţelegerea procesului evolutiv ce avea să conducă la naşterea unei culturi creştine de tip medieval”56.
Zorii acestui veac vor fi cuprinşi de aceleaşi frământări şi fărâmiţări specifice celei de a doua jumătăţi a secolului al III-lea. Anul 312 găseşte Italia invadată de trupele lui Constantin (285
– 337). Un nume care va marca istoria creştinătăţii, o viziune care va aduce istoriei primul sfânt
pe tron: în drum spre Roma, Constantin primeşte revelaţia crucii. Deşi şi-o va însuşi numai pe patul de moarte, împăratul Constantin rămâne o figură importantă pe scena istoriei; el restaurează liniştea în Imperiu, impunându-se ca Augustus în faţa celorlalţi doi împăraţi: Licinius(250 – 325) şi Maximinus II Daia (308 – 313), cu care împărţea privilegiile domniei până în 313 când Licinius îl va înlătura pe Maximus II.Acelaşi an va mai marca un eveniment de excepţie; rescriptul lui Licinius prevede: “Să aşezăm deasupra oricărui lucru ceea ce priveşte cultul divinităţii şi pentru aceasta să acordăm creştinilor, ca la toată lumea, libertatea de a urma religia dorită, astfel ca toate divinităţile din locaşul ceresc să fie favorabile atât nouă cât şi tuturor celor ce se află sub autoritatea noastră. Astfel se încheie în cea mai pură tradiţie romană o luptă sângeroasă veche de aproape trei veacuri”57. Creştinismul devine religie acceptată. “Se poate admite că odată ... cu edictul de la Milan – 313 – pentru
noi încetează civilizaţia romană. Imperiul roman se menţine încă din punct de vedere material.”58
Toleranţa faţă de cultele păgâne se păstrează, însă, chiar şi după 324, când Constantin rămâne singurul împărat. Totuşi, politica Imperiului este una favorabilă noii religii recunoscute. Constantin cel Mare rămâne fidel
55 Ipolit, Tradiţia Apostolică, 16-32, apud Marrou, Henri-Irénée, op. cit., p. 142.
56 Henri-Irénée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, Humanitas 1977, p. 12. 57 Pierre Grimal, op. cit., p. 119.
58 Ibidem, p. 85.
Constantin cel Mare Sfântul Constantin
Flavius Valerius Constantinus ( 285 - 337)
revelaţiei sale. Practicile imorale sunt scoase în afara legii, la fel luptele în arenă. În acelaşi timp averile unor temple sunt confiscate, fiind redirecţionate către construcţia de biserici creştine.
Imperiul este supus reformei. Reforma militară urmată de cea fiscală, ultima impunând un sistem nou de taxe, mai aspru, alături de un pachet de legi foarte severe care pedepseau adulterul, violul, sau care priveau alegerea meseriilor, aveau să restaureze Imperiul. Acelaşi an 324, 8 noiembrie, va însemna şi strămutarea capitalei imperiale. Roma nu mai face faţă noilor cerinţe ale Imperiului şi nu mai deserveşte nevoile de apărare a graniţelor. Bizantion, oraşul grecesc, devine capitală, luând numele împăratului care îl consacră la acest rang – Constantinopol.
Domnia nepotului lui Constantin cel Mare, Iulian Apostatul (361 – 363), confirmă starea activă a păgânismului, care se vede repus în drepturi pentru o perioadă de doi ani. Politica acestuia a fost urmată şi de Valentinian I (364 – 375). Aceste atitudini au o deosebită importanţă din punct de vedere cultural, dacă ţinem cont că libera manifestare a gândirii religioase are repercusiuni asupra altor domenii ale vieţii Imperiului. Creştinii rămân activi, în special în domeniul educaţiei, domeniu foarte important în societate, ţinând cont de susţinerea financiară acordată de Imperiu tuturor categoriilor de învăţământ, de la învăţători şi grămătici până la cele mai înalte catedre. Persecuţia creştinilor în perioada lui Iulian, în 362, va găsi doi creştini ocupând catedra de la Atena şi pe cea de la Roma. În acelaşi an, printr-o lege din 17 iunie, împăratul Iulian va interzice accesul creştinilor în sistemul de învăţământ, la catedră, sub pretextul lipsei de competenţă şi a unei moralităţi precare a personalului didactic. Totuşi, indiferent de orientarea religioasă, profesori de renume, creştini sau păgâni, continuă să atragă în jurul lor studenţi.
Tentativa iuliană de a da o conotaţie anticreştină învăţământului clasic, sub pretextul legăturii originare dintre păgânism şi clasicism, eşuează. Pentru el, creştinii rămân nişte barbari.59
La sfârşitul secolului al IV-lea, cultura unui intelectual latin era una “esenţialmente literară, întemeiată pe gramatică şi pe retorică şi care năzuia spre realizarea tipului ideal de orator…; ea se potriveşte nu doar culturii lui Augustin şi a contemporanilor săi, ci şi mai vârstnicilor Sfânt Ambrozie, Lactanţiu”60. Luând în calcul aceste
realităţi, se spune despre Fericitul Augustin că “ştia destulă greacă spre a se putea folosi de ea în munca ştiinţifică … dar n-are acces la comorile elenismului; nu-i cunoaşte deloc pe clasicii greci iar dintre scrierile filosofilor păgâni, ca şi dintre cele ale Părinţilor Bisericii de Răsărit, nu le-a folosit decât pe cele pentru care există o traducere latinească. Întreaga cultură intelectuală a Sfântului Augustin este de limbă latină…. Prin el surprindem unul dintre aspectele cele mai importante ale istoriei culturii antice: uitarea limbii greceşti în Occident. Separaţia relativă dintre Orientul grecesc şi Occidentul latin a avut loc ori s-a pregătit la sfârşitul Antichităţii”61.
Cunoaşterea limbii greceşti este în Occident pe cale de dispariţie; în cultura omului de litere mediu, elenismul e atât de puţin reprezentat încât nu mai joacă un rol activ.
Personalităţi marcante în peisajul cultural al secolului al IV-lea sunt: Sfântul Ambrozie (cca. 340, Trier – † 4 aprilie 397, Milano), Sfântul Niceta de Remesiana (335? – 414), Rufin (345 – 410), Fericitul Ieronim (347 – 420), Fericitul Augustin (354 – 430), Paulin de Nola (353 – 431) sau Vincenţiu de Lerin († 450), cel din urmă fixând criteriile de recunoaştere pentru adevărata Tradiţie. Toţi aceştia şi mulţi alţii au dus o muncă susţinută, realizând traduceri foarte importante, lucrări doctrinare şi filozofice, exegeze, cuvântări, poezie. Multe dintre lucrările păstrate sunt stenografiate.
59 Henri-Irénée Marrou, Istoria educaţiei ..., p. 144.
60 Idem, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Humanitas, Bucureşti 1977, p. 20. 61 Ibidem, p. 47.
Din peisajul secolului al IV-lea al erei creştine nu lipsesc convocările şi hotărârile primelor două sinoade ecumenice. Apariţia Vulgatei62, traducerea latinească a Bibliei, prin aportul Fericitului Ieronim, fără a se ţine seama de
Septuaginta, împlineşte activitatea culturală a sfârşitului de secol. Dreptul se mai preda la Berytos ca şi la Constantinopol, în latină.
Continuând periplul cultural al vremii, e necesar să spunem că Occidentul era specializat în construcţii diverse, arhitectura câştigându-şi în timp aprecieri deosebite.
Arta romană evoluează, ea aduce specificul popoarelor cucerite, ceea ce face tot mai dificilă stabilirea elementelor de originalitate.
Interesul pentru ştiinţe se reduce, medicina fiind singurul domeniu care încă excelează, în special după venirea medicilor greci la Roma, înfiinţându-se şcoli medicale, cabinete particulare de practică, existând şi medici militari. Se scriu nenumărate tratate în domeniu.
Concluzionând, putem afirma că Roma, între mărire şi declin, a creat şi a educat o societate multiculturală. Procesul de aculturaţie este unul profund; concentrată aproape în întregime asupra problemelor juridice şi administrative, politice şi militare63, Roma a ştiut să lase deschise opţiunile culturale ale provinciilor sale. Rezultatul:
o societate care la sfârşitul secolului al IV-lea este formată din cetăţeni care ştiau să scrie şi să citească, aveau cunoştinţe de filozofie, puteau călători cu uşurinţă dintr-o parte în alta a Imperiului, încercând să imite Urbea desăvârşită şi în acelaşi timp liberi să păstreze tradiţiile proprii. În contextul procesului de aculturaţie, Roma reuşeşte să se păstreze model, să evolueze înaintea tuturor celorlalte culturi cu care intră în contact, să „îmbătrânească” mereu cu un pas înainte. Insistăm astfel asupra originalităţii de substanţă a culturii latine în raport cu tentaţiile luminilor Orientului. Romanii au vrut să îmbătrânească Roma, să o facă să recupereze timpul cultural pe care Elada l-a avut la dispoziţie în perioada de dinainte de Hristos şi astfel să integreze romanitatea în istoria cea mai veche a lumii mediteraneene.64
Roma supravieţuieşte Imperiului, iar modul prin care Cetatea eternă se salvgardează istoriei este cultura.
62 Jean Baubérot, Biblia şi creştinismul, apud Jean Delumeau, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti 1993, p. 71. 63 Ovidiu Drîmba, op. cit., pp. 325-328.
