Morfosintaxa

(1)

(2)

(3)

Adina Dragomirescu

Isabela Nedelcu

Morfosintaxa limbii române

Sinteze teoretice şi exerciţii

(4)

2010

(5)

Şos. Panduri, 90−92, Bucureşti − 050663; Tel./Fax: 021.410.23.84

E-mail:

editura_ unibuc

@yahoo.com

Internet:

www.editura.unibuc.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA

Morfosintaxa limbii române : sinteze teoretice şi

exerciţii / Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu. – Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2010

Bibliogr.

ISBN 978-973-737-783-8 I. Dragomirescu, Adina II. Nedelcu, Isabela 811.135.1´366´367

Coperta: Alexandru Nicolae

Tehnoredactare computerizată: Constanţa Titu

(6)

CUPRINS

Introducere ... 13

Abrevieri ... 17

Simboluri ... 18

Sigle ... 18

I. Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri ... 19

1. Definiţia enunţului ... 19

2. Clasificări ale enunţurilor ... 21

2.1. [Enunţuri structurate şi nestructurate] ... 21

2.2. [Enunţuri gramaticale şi agramaticale] ... 21

2.3. [Enunţuri asertive, interogative, imperative şi exclamative] ... 22

3. Relaţia dintre enunţuri şi actele de vorbire ... 24

Exerciţii ... 25

II. Predicatul şi predicaţia ... 29

1. Predicat semantic/sintactic/al enunţării ... 29

1.1. [Predicatul semantic (logic)] ... 29

1.2. [Predicatul sintactic] ... 29

1.3. [Predicatul enunţării] ... 29

2. Predicat simplu/complex ... 30

2.1. Structura predicatului simplu ... 31

2.2. Structura şi tipologia predicatului complex ... 31

3. Particularităţi ale limbii române ... 32

Exerciţii ... 32

III. Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare ... 35

1. Relaţia de coordonare ... 35

1.1. Tipuri de relaţii de coordonare marcate prin conjuncţii ... 35

1.2. Restricţii de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare ... 35

1.3. Valori contextuale ale conjuncţiilor coordonatoare ... 37

1.4. Marcarea relaţiei de coordonare prin conjuncţii cu elemente corelative ... 38

2. Relaţia de subordonare ... 38

2.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii ... 38

2.1.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii necircumstanţiale/ complementizatori ... 39

2.1.2. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii circumstanţiale ... 40

2.1.3. Marcarea relaţiei de subordonare prin conjuncţii cu elemente corelative 40 2.2. Relaţia de subordonare marcată prin prepoziţii ... 40

2.3. Relaţia de subordonare marcată prin relative ... 41

2.4. Relaţia de subordonare marcată prin caz ... 41

2.5. Relaţia de subordonare marcată prin acord ... 42

(7)

3.1. Tipuri de apoziţii ... 42

3.1.1. [Apoziţii nominale: I. ecuativă, calificativă, de identificare; II. categorizantă] ... ... 42 3.1.2. [Apoziţii simple şi complexe] ... 43

3.2. Apoziţia şi modificatorul restrictiv denominativ ... 43

4. Particularităţi ale românei ... 44

Exerciţii ... 44

IV. Verbul şi grupul verbal ... 47

1. Definiţie şi caracteristici generale ... 47

1.1. [Definiţia verbului] ... 47

1.2. [Definiţia grupului verbal] ... 47

2. Mod, timp, aspect; număr şi persoană ... 47

2.1. Categoriile gramaticale ale verbului ... 47

2.2. Analitic vs sintetic în paradigma verbului românesc ... 48

2.3. Mijloace analitice de formare a modurilor şi a timpurilor ... 49

2.4. Probleme speciale ale unor forme din paradigma verbală ... 51

2.5. Exprimarea aspectului în limba română ... 53

2.6. Particularităţi ale românei ... 54

Exerciţii ... 54

3. Clasificarea flexionară ... 57

3.1. Verbele cu flexiune regulată ... 57

3.2. Verbe cu flexiune neregulată ... 61

Exerciţii ... 62

4. Clasificare sintactică şi sintactico-semantică a verbelor ... 64

4.1. Criteriile de clasificare sintactică ... 64

4.2. Clase sintactice ... 65

4.2.1. [Clasificare în funcţie de numărul de complemente] ... 65

4.2.2. [Clasificare în funcţie de restricţiile formale impuse complementelor] ... 66

4.2.2.1. [Verbe monovalente] ... 66

4.2.2.2. [Verbe bivalente] ... 66

4.2.2.3. [Verbe trivalente]... 66

4.2.3. [Clasificare în funcţie de prezenţa/absenţa unei poziţii sintactice strâns legate de verb] ... ... 67... 4.2.3.1. Poziţia complementului direct ... 67

4.2.3.2. Poziţia subiectului ... 68

4.2.3.3. Poziţia numelui predicativ şi cea a complementului predicativ al obiectului ... 69 4.2.4. [Clasificare în funcţie de prezenţa şi de statutul formantului/

morfemului reflexiv] 69

(8)

4.3. Clasificarea semantică a verbelor – în funcţie de grila de roluri tematice pe care verbul le atribuie argumentelor

70

4.3.1. Roluri tematice atribuite de verb 70

4.3.2. Clase semantice şi semantico-sintactice de verbe 71

4.3.2.1. [Verbe agentive şi nonagentive] 71

4.3.2.2. [Verbe inacuzative şi inergative; verbe tranzitive agentive şi nonagentive]

... ... 71

4.4. Particularităţi ale românei 72

Exerciţii 73

5. Variaţii în structura argumentală a verbului 75

5.1. Operaţii care modifică tranzitivitatea ... 75

5.1.1. Tranzitivizarea ... 75

5.1.1.1. Adăugarea şi ştergerea complementului intern ... 75

5.1.1.2. Tranzitivizarea unor verbe impersonale ... 76

5.1.2. Detranzitivizarea ... 77 5.1.2.1. Pasivizarea ... 77 5.1.2.2. Anticauzativizarea ... 77 5.2. Impersonalizare vs personalizare ... 78 5.2.1. Impersonalizarea ... 78 5.2.2. Personalizarea ... 79

5.3. Păstrarea numărului de argumente ... 79

5.3.1. Reflexivizarea ... 79

5.3.2. Variaţia sintactică „liberă” ... 80

Exerciţii ... 81

6. Forme verbale nepersonale/nonfinite: infinitiv, supin, participiu, gerunziu .... 83

6.1. Trăsături comune ... 83

6.1.1. Îndepărtarea de comportamentul verbal ... 83

6.1.2. Trăsături sintactice şi sematico-sintactice de tip verbal ... 84

6.1.3. Includerea în paradigma verbală ... 85

6.2. Diferenţa dintre forme ... 86

6.2.1. Trăsături nominale ale infinitivului şi ale supinului ... 86

6.2.2. Trăsături adjectivale ale participiului ... 86

6.2.3. Trăsăturile gerunziului ... 86

6.2.4. Gradul de îndepărtare de verbul prototipic ... 86

6.3. Poziţii sintactice în care apar formele verbale nonfinite (tablou comparativ) .... 87

(9)

7. Structura şi funcţiile GV ... 93

7.1. Ierarhia sintactică a argumentelor ... 93

7.1.1. [Complementul direct] ... 94

7.1.2. [Complementul secundar] ... 94

7.1.3. [Numele predicativ] ... 94

7.1.4. [Complementul indirect] ... 94

7.1.5. [Complementul prepoziţional] ... 94

7.1.6. [Complementul predicativ al obiectului] ... 95

7.1.7. [Circumstanţialul obligatoriu] ... 95

7.1.8. [Subiectul] ... 95

7.1.9. [Realizări comune] ... 95

7.2. Poziţii sintactice apărute prin reorganizare ... 96

7.2.1. [Complementul posesiv] ... 96

7.2.2. [Complementul de agent] ... 97

7.2.3. [Predicativul suplimentar] ... 97

7.3. Complemente. Tabel recapitulativ ... 97

7.4. Ierarhia sintactico-semantică a adjuncţilor/circumstanţialelor ... 99

7.5. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GV ... 102

7.5.1. [Coeziunea sintactică] ... 102

7.5.1.1. [Mărcile de actanţă] ... 102

7.5.1.2. [Acordul] ... 103

7.5.2. [Coeziunea sintactico-referenţială, semantică şi lexico-selecţională] ... 103

7.6. Distribuţia GV ... 104

Exerciţii ... 105

V. Interjecţia şi grupul interjecţional ... 111

1.1. [Definiţia interjecţiei] ... 111

1.2. [Definiţia grupului interjecţional] ... 111

2. Tipologia interjecţiilor ... 111

3. Structura GInterj ... 112

4. Adjuncţii GInterj ... 112

Exerciţii ... 112

VI. Substantivul şi grupul nominal ... 115

1.1. [Definiţia substantivului] ... 115

1.2. [Definiţia grupului nominal] ... 115

2. Marcarea cazurilor ... 115

2.1. Marcarea cazurilor nominativ (N) şi acuzativ (Ac) ... 115

2.2. Marcarea cazurilor oblice: genitiv (G) şi dativ (D) ... 116

2.2.1. Marcarea flexionară ... 116

2.2.1.1. [Flexiunea nearticulată] ... 116

2.2.1.2. [Flexiunea articulată hotărât] ... 116

2.2.1.3. [Alternanţe fonetice] ... 117

(10)

2.2.3. Marcarea analitică ... 118

2.2.3.1. Marcarea prepoziţională ... 118

2.2.3.1.1. [Relaţia de genitiv] ... 118

2.2.3.1.2. [Relaţia de dativ] ... 119

2.2.3.2. Marca proclitică lui ... 120

2.3. Marcarea vocativului ... 121

2.4. Poziţia limbii române, între sintetic şi analitic ... 121

Exerciţii ... 122

3. Contextele şi funcţiile sintactice ale cazurilor ... 124

3.1. Nominativul ... 124

3.2. Genitivul ... 125

3.3. Dativul ... 125

3.4. Acuzativul şi cazul nonmarcat/cazul „direct”/„neutru” ... 126

3.4.1. Acuzativul ... 126

3.4.2. Cazul „direct”/„neutru” ... 126

3.5. Vocativul − cazul adresării ... 127

Exerciţii ... 127

4. Tipologia substantivelor ... 129

4.1. Clasificarea flexionară ... 129

4.1.1. Substantivele cu flexiune (declinare) regulată ... 129

4.1.2. Substantivele cu flexiune neregulată ... 130

4.2. Clasificarea lexico-semantică ... 131 4.2.1. Substantivele comune ... 131 4.2.2. Substantivele proprii ... 131 4.2.3. Substantivele masive ... 133 4.2.4. Substantivele abstracte ... 133 4.2.5. Substantivele colective ... 134 4.2.6. Substantivele „personale” ... 135 4.2.7. Substantivele relaţionale ... 135 4.2.8. Substantivele postverbale ... 137 4.2.9. Substantivele postadjectivale ... 138

Exerciţii ... 139

5. Structura şi funcţiile GN ... 141

5.1. Structura GN. Ierarhia constituenţilor [determinanţi, cuantificatori, modificatori, complemente] ... 141

5.2. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GN ... 146

5.2.1. [Coeziunea sintactică] ... 146 5.2.1.1. [Acordul] ... 146 5.2.1.2. [Morfeme de caz] ... 146 5.2.1.3. [Conectori prepoziţionali] ... 146 5.2.1.4. [Conectori conjuncţionali] ... 147 5.2.1.5. [Topică fixă] ... 147 5.2.2. [Coeziunea semantică] ... 147

5.3. Distribuţia şi funcţiile GN ... 147

Exerciţii ... 150

(11)

1. Definiţie ... 155

1.1. [Definiţia pronumelui] ... 155

1.2. [Definiţia grupului nominal cu centru pronume] ... 155

2. Tipuri de pronume ... 155

2.1. Clasificare în funcţie de categoria gramaticală a persoanei ... 155

2.1.1. Pronumele personale ... 155

2.1.1.1. Pronumele personale propriu-zise ... 155

2.1.1.2. Pronumele de politeţe ... 156 2.1.1.3. Pronumele de întărire ... 157 2.1.1.4. Pronumele reflexive ... 157 2.1.1.5. Pronumele posesive ... 158 2.1.2. Pronumele nepersonale ... 159 2.1.2.1. Pronumele demonstrative ... 159 2.1.2.2. Pronumele nehotărâte/indefinite ... 159 2.1.2.3. Pronumele negative ... 160 2.1.2.4. Pronumele interogative ... 160 2.1.2.5. Pronumele relative ... 161

2.2. Clasificare în funcţie de modul de obţinere a referinţei ... 161

2.2.1. Pronumele cu utilizare deictică ... 161

2.2.2. Pronumele cu utilizare anaforică ... 162

2.2.3. Pronumele cu referinţă variabilă ... 162

3. Determinanţi şi cuantificatori ... 162

4. Grupul nominal cu centru pronume ... 164

4.1. Structura grupului ... 164

4.2. Specificul grupului ... 165

Exerciţii ... 166

VIII. Adjectivul şi grupul adjectival ... 169

1.1. [Definiţia adjectivului] ... 169

1.2. [Definiţia grupului adjectival] ... 169

2. Flexiune şi clase flexionare ... 169

3. Tipologia adjectivelor ... 171

3.1. Tipologie semantico-gramaticală ... 171

3.1.1. [Adjective calificative şi categoriale] ... 171

3.1.2. [Adjective situaţionale/de modificare a referinţei] ... 173

3.2. Clasificare în funcţie de relaţia derivativă cu alte clase, în special cu verbul ... 174

3.2.1. [Adjective derivate cu sufixe] ... 174

3.2.2. [Adjective participiale] ... 174

4. Poziţiile ocupate de grup în organizarea propoziţiei ... 174

5. Structura internă a grupului ... 175

5.1. Structura extinsă a grupului adjectival ... 175

5.2. Particulele focale ... 176

5.3. Modificatorii ... 177

5.3.1. [Tipuri de modificare] ... 177

(12)

5.3.3. [Topica modificatorilor] ... 177

5.4. Complementarea ... 177

5.4.1. Clasificarea adjectivelor după cum autorizează sau nu complemente ... 177

5.4.2. Clasificarea adjectivelor după tipul de complement ... 178

5.5. Adjuncţii/circumstanţialele ... 180

5.5.1. Adjuncţii adjectivelor prototipice ... 181

5.5.2. Adjuncţii adjectivelor de provenienţă verbală ... 181

6. Specificul limbii române ... 181

Exerciţii ... 182

IX. Adverbul şi grupul adverbial ... 185

1. Definiţie ... 185

1.1. [Definiţia adverbului] ... 185

1.2. [Definiţia grupului adverbial] ... 185

2. Tipologia adverbelor ... 185

2.1. Clasificarea semantică ... 185

2.1.1. [Adverbe lexicale şi adverbe gramaticalizate] ... 185

2.1.2. [Adverbe pline semantic, deictice şi anaforice] ... 186

2.1.3. [Adverbe modale, de cuantificare, situative] ... 186

2.2. Clasificarea sintactică ... 188

2.2.1. Adverbe cu autonomie sintactică şi fonetică ... 188

2.2.2. Adverbe fără autonomie, depinzând de un suport sintactic şi fonetic (Semiadverbele) ... ... 188 2.2.2.1. [Caracteristici generale] ... 188

2.2.2.2. [Inventarul şi eterogenitatea clasei] ... 189

2.3. Clasificarea în funcţie de structura internă şi de relaţia cu alte clase lexico-gramaticale ... ... 190 3. Poziţia ocupată de GAdv în organizarea propoziţiei şi a frazei... 190

4. Structura internă a GAdv ... 192

4.1. [Modificatori şi particule focale] ... 192

4.2. [Complementarea] ... 192

4.3. [Adjuncţia] ... 193

5. Specificul limbii române ... 193

Exerciţii ... 194

X. Prepoziţia şi grupul prepoziţional ... 197

1.1. [Definiţia prepoziţiei] ... 197

1.2. [Definiţia grupului prepoziţional] ... 197

2. Clasificarea prepoziţiilor [lexicale, funcţionale, semilexicale] ... 197

3. Poziţiile ocupate de GPrep în organizarea propoziţiei ... 199

4. Structura internă a GPrep ... 200

(13)

4.2. [Modificatori] ... 200

4.3. [Complemente] ... 201

4.3.1. Complementul realizat prin nominal ... 201

4.3.2. Complementul realizat prin adjectiv ... 202

4.3.3. Complementul realizat prin formă verbală nonfinită ... 202

4.3.4. Complementul realizat prin adverb ... 202

4.3.5. Complementul realizat prin GPrep ... 202

4.3.6. Complementul realizat prin propoziţie ... 202

Exerciţii ... 203

Glosar ... 207

(14)

(15)

1. Cartea de faţă vine în continuarea colaborării noastre – a celor trei autoare – la elaborarea GALR (2005/2008) şi a Dinamicii limbii române actuale – aspecte

gramaticale şi discursive (2009) şi este rodul activităţilor comune de curs şi de seminar

(cursul şi seminarul de Sintaxă şi de Morfologie a limbii române din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti). Am simţit nevoia unui instrument de lucru suplimentar, intermediar, între prelegerea oferită studenţilor şi bibliografia fundamentală, constituită, în ultimii ani, din cele două volume (mult prea ample, aproximativ 2000 p.) ale GALR. Lucrarea este o sinteză a unor părţi semnificative din GALR, dar şi o completare a acesteia cu analize mai recente.

2. Morfosintaxa limbii române are destinaţie primordial didactică, adresându-se următoarelor categorii de cititori:

(a) studenţi filologi de la Facultăţile de Litere şi de Limbi Străine, care urmează cursurile fundamentale de Sintaxă a limbii române şi de Morfologie a limbii române, precum şi alte cursuri opţionale şi de master destinate tratării unui aspect sau a altuia din gramatica limbii române;

(b) profesori de limba şi literatura română, angajaţi în pregătirea examenelor de perfecţionare profesională (cursuri de perfecţionare, examene de definitivat şi de gradul al II-lea);

(c) profesori de limba şi literatura română din sistemul preuniversitar care, în activităţile lor cu elevii (cursuri opţionale, cercuri ştiinţifice), utilizează GALR (2005/2008).

3. Destinaţia didactică a avut consecinţe imediate de organizare şi de redactare, dintre care cele mai importante sunt:

● Pentru capitolele de bază, s-au propus sinteze teoretice (vezi şi subtitlul cărţii), incluzând numeroase scheme, comparaţii şi tablouri recapitulative.

● Cartea cuprinde numai capitolele importante de gramatică, renunţându-se, cu bună ştiinţă, la fenomene marginale, precum şi la fenomenele discursive şi pragmastilistice, iar descrierea şi redactarea sunt sintetice, fără multe detalii.

● S-a folosit o punere în pagină mai „aerisită”, în care marcarea structurii interne a capitolelor şi a ideilor s-a realizat prin ierarhii grafice corespunzătoare (vezi, de exemplu, distincţiile ierarhice dintre semnele „●”/ „■”/ „–”).

● S-au introdus „arborii” din gramatica de tip generativ, care ajută la indicarea (vizualizarea) ierarhiilor sintactice şi a diferenţelor ierarhice dintre structuri.

● Pentru exemplificarea fenomenelor, s-au propus exemple simple, clare, de cele mai multe ori construite, care să nu ceară un efort suplimentar de înţelegere.

● S-a introdus glosarul, care include termeni din teoriile gramaticale cele mai recente; în cazul celor cu accepţii multiple, glosarul oferă definirea acestora în modul în care au fost trataţi şi prezentaţi în lucrare. Pentru restul termenilor, se recomandă folosirea DSL-ului.

● În analiza situaţiilor dificile, controversate sau atunci când s-a simţit nevoia unor completări, s-au propus „note” interne, marcate şi spaţiate în text cu alt corp de literă; în general, aceste „note” evidenţiază mai clar deosebirile de tratare faţă de GALR,

(16)

justifică suplimentar unele interpretări propuse în carte, iar, în cazuri de evoluţie sintactică evidentă, subliniază diferenţele dintre stadiul actual de limbă şi cel din limba veche.

● În finalul fiecărui capitol, iar, dacă un capitol este mai mare, în finalul fiecărui subcapitol, s-a introdus câte un set de exerciţii diversificate, menite să asigure continuitatea activităţii de curs (de predare) cu cea de seminar: exerciţii de recunoaştere şi de analiză, exerciţii de construcţie pe o schemă sintactică dată, exerciţii „teoretice”, pentru a compara şi/sau a argumenta unele opţiuni de interpretare ale cărţii.

4. Teoretic, Morfosintaxa limbii române reflectă, în mare parte, concepţia din GALR. Cum relaţia dintre cele două cărţi este cea dintre „amplu/detaliat” şi „sintetic”1_,

am adăugat într-un chenar, la finalul fiecărui capitol/subcapitol, o indicaţie bibliografică referitoare la părţile corespunzătoare din GALR. Această trimitere la GALR „se traduce”, în esenţă, prin recomandarea expresă făcută cititorilor de a asocia la lectura noii cărţi şi descrierea mai amplă, mai detaliată pe care o oferă GALR.

5. Inovaţiile în raport cu GALR (atât în ce priveşte teoria generală, cât şi în ce priveşte descrierea de detaliu a limbii române) se bazează pe o serie de articole şi de cărţi apărute în ultimul timp, fie posterioare lucrului la GALR, fie neintrate atunci în sfera noastră de interes. Majoritatea noilor lucrări sunt teze de doctorat finalizate în ultimii ani, precum şi articole şi cărţi care au dus cercetarea din domeniul gramaticii mai departe, aprofundând şi detaliind descrierile existente. În acest sens trebuie înţeleasă „Bibliografia selectivă” a cărţii, care cuprinde numai acele studii şi cărţi neintrate în bibliografia anterioară a GALR.

● Dintre modificări, cele mai semnificative vizează, pe de o parte, introducerea unei perspective mai accentuat morfosintactice, iar, pe de altă parte, modul de concepere a sintaxei grupului nominal (GN).

– Astfel, în Morfosintaxă grupurile sunt urmărite, în acelaşi timp, sub aspect strict sintactic (organizarea internă a grupului şi locul de inserare a fiecăruia în ansamblul propoziţiei) şi sub aspect flexionar (sunt examinate trăsăturile flexionare ale centrelor de grup, în ipostaza acestora de centre flexibile). Se evită, astfel, repetiţiile, precum şi separările prea categorice dintre morfologie şi sintaxă.

– În privinţa organizării grupului nominal, în Morfosintaxă se renunţă definitiv2_{la funcţia sintactică de atribut din gramatica tradiţională. Ca tip de}

funcţie, atributul este totalmente nereprezentativ3_{, acoperind, în absenţa}

ierarhizărilor sintactice şi sintactico-semantice, componenţi dintre cei mai diverşi: determinanţi, cuantificatori, modificatori, complemente sau, mai în

1_{Pentru relaţia „general/detaliat” vs „didactic/sintetic”, am avut un model admirabil în cele două}

cărţi englezeşti datorate lui R. Huddleston şi G. K. Pullum (ca autori şi ca editori): prima – 1842 de pagini (2002: The Cambridge Grammar of the English Language), iar a doua – 312 pagini (2008/2005: A Student’s Introduction to English Grammar, Cambridge University Press).

2_{În GALR, deşi descrierea structurii GN avea în vedere, diferenţiat, funcţiile „determinare”,}

„cuantificare”, „modificare”, în prezentarea funcţiilor se păstra, conform tradiţiei, clasa

atributului, clasă reunind, indiferent de funcţie, toţi componenţii aflaţi în „subordinea” formală

(acord, subordonare prin caz, prepoziţie, conector relativ sau conjuncţional) a centrului de grup.

3_{Vezi şi observaţii asemănătoare în GALR, Introducere, II: 10.}

(17)

complementelor, complemente de diverse feluri .

– În consecinţă, în Morfosintaxă se ajunge la o diferenţiere mai categorică a grupului verbal de grupul nominal, primul caracterizat prin clasa complementelor, iar al doilea, prin clasa determinanţilor şi a modificatorilor. Numai în cazul grupurilor nominale neprototipice (fie cu centre de provenienţă verbală şi adjectivală, fie cu centre substantivale „de relaţie”2_{), pot apărea,}

simultan, determinanţi, modificatori şi complemente; altfel, determinanţii şi modificatorii, pe de o parte, şi complementele, pe de alta, sunt în distribuţie complementară.

Şi alte aspecte din carte s-au bucurat de detalieri, îmbogăţiri, îmbunătăţiri în raport cu materialul faptic din GALR (clasele de verbe şi relaţiile lor cu structura argumentală şi cu variaţiile acestei structuri; tipologia adjectivelor; tipologia adverbelor modale; clasa semiadverbelor; tipurile de prepoziţii funcţionale, lexicale şi semilexicale etc.).

6. Dar, poate, cea mai importantă noutate de orientare priveşte introducerea interesului pentru „specificul”/„individualitatea” limbii române, reluându-se, astfel, o tradiţie mai veche a gramaticii româneşti3_{şi anticipându-se, sub unele aspecte, cercetări}

legate de perspectiva comparativă şi tipologică în studiul limbii române.

Într-o lucrare de tipul acesteia (restrânsă ca număr de pagini şi ca destinaţie), noua orientare s-a făcut vizibilă doar în chenarele de la sfârşitul capitolelor, chenare strângând inventarul cel mai reprezentativ (aşa cum apare el din cercetări anterioare) al acestor trăsături. „Sintezele de specificitate” trebuie privite numai ca puncte de plecare şi ca „îndemnuri” pentru cercetări ulterioare mai detaliate, mai aprofundate, urmând să intre în sfera de interes a cursurilor de masterat şi de doctorat.

ianuarie 2010 Gabriela Pană Dindelegan

1_{În descrierea GN, am adoptat punctul de vedere teoretic prezentat şi detaliat, în lucrări recente,}

de Camelia Stan (vezi Stan, 2007, 2009a, 2009b), punct de vedere concordant cu lucrări din lingvistica străină a momentului.

2_{Pentru tipologia substantivelor, vezi capitolul VI, Substantivul şi grupul nominal, 4.}

3_{Vezi Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, I–III,}

Bucureşti, Editura Ştiinţifică (I–II), 1965, 1978, Editura Clusium (III), 1999, unde apare şi o bibliografie a lucrărilor anterioare.

(18)

(19)

Ac = acuzativ adj = adjectiv adv = adverb art. = articol

CAg = complement de agent cap. = capitol

CD = complement direct CI = complement indirect circ. = circumstanţial Comp = proiecţia comparaţie CComp = complement comparativ CPos = complement posesiv CPO = complement predicativ al obiectului

conj. = conjunctiv

CPrep = complement prepoziţional CSec = complement secundar cuant = cuantificator

D = dativ des. = desinenţă Det = determinant fem. = feminin

Flex = proiecţia flexiune G = genitiv

GAdj = grup adjectival GAdv = grup adjverbial GComp = grupul comparaţiei GComplementizator = grupul

complementizatorului

GCuant = grupul cuantificatorului GDet = grupul determinantului ger. = gerunziu

GFlex = grupul flexiunii

GFocus = grupul focus GInterj = grup interjecţional GN = grup nominal

GPrep = grup prepoziţional GV = grup verbal hot. = hotărât impf. = imperfect inf. = infinitiv interj. = interjecţie masc. = masculin mmcp = mai-mult-ca-perfect modif. = modificator n. = neutru N = nominativ nehot. = nehotărât nelit. = neliterar NP = nume predicativ part. = participiu perf. = perfectiv pf. = perfect pf. s. = perfect simplu pl. = plural pop. = popular prep = prepoziţie prez. = prezent P = propoziţie PS = predicativ suplimentar S = subiect sg. = singular Spec = specificator v. = vezi V = verb

(20)

SIMBOLURI

/ bara oblică separă variantele libere sau alternanţele fonetice

// bara oblică dublă separă variante complementare (nerealizabile concomitent) * asteriscul plasat înaintea unei secvenţe indică agramaticalitatea acesteia

? semnul întrebării plasat înaintea unei secvenţe marchează acceptabilitatea redusă a acesteia

?? semnul întrebării dublu, plasat înaintea unei secvenţe, marchează un grad foarte redus de acceptabilitate a acesteia

[] parantezele drepte delimitează constituenţii din grupurile sintactice; în structurile eliptice, indică secvenţa recuperată din elipsă

( ) în schemele grupurilor, parantezele rotunde marchează posibilitatea nelexicalizării unor constituenţi

(…) trei puncte între paranteze rotunde, în citate, indică absenţa unei secvenţe x sublinierea unei litere marchează locul accentului

ĭ, ǔ semnul [ˇ] notează realizări semivocalice (ale desinenţelor)

X un simbol tăiat cu o linie marchează faptul că acesta a ocupat poziţia respectivă într-un moment al derivării, dar apoi s-a deplasat într-o altă poziţie

xi indicii i, j etc. reprezintă (co)referenţialitatea

Ø semnul indică nerealizarea fonetică a unui component/a unei secvenţe

Pentru reprezentarea ierarhiilor sintactice, se folosesc configuraţii arborescente în acord cu teoriile generative recente.

SIGLE

CORV = Laurenţia Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită (CORV). Eşantioane, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002

DOOM2 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, coord. Ioana

Vintilă-Rădulescu, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005

DSL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, [ediţia a II-a], Bucureşti, Nemira & Co., 2005

GALR = Gramatica limbii române, coord. Valeria Guţu Romalo, vol. I, Cuvântul, vol. II, tiraj nou, revizuit, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 [2005]

(21)

1. Definiţia enunţului

Din punct de vedere strict lingvistic, enunţul este o secvenţă sonoră (sau grafică) cuprinsă între două pauze, dotată cu o anumită semnificaţie. Din perspectivă comunicativ-pragmatică, enunţul reprezintă produsul enunţării, actul (individual) de folosire concretă a limbii.

Reflexul sintactic al acestui act poate fi o propoziţie (Ion cântă la pian), o frază alcătuită din propoziţii principale coordonate (Ion cântă la pian şi bea vin roşu), o frază alcătuită din una sau mai multe propoziţii principale şi una sau mai multe propoziţii subordonate (Lui Ion îi place să cânte la pian şi să bea vin roşu când nu are altceva de

lucru), un grup sintactic nonverbal (Bietul Ion!), o interjecţie (Au!).

Schema organizării sintactice a unui enunţ de tipul Chiar/[am aflat] că Ion a

primit o casă astăzi este următoarea:

GComplementizatorului 3

Spec

(particule focale/ GFlex complementizator) 3

Chiar/...că GDet − Spec Flex (S) 3 Ion Flex GV a 3 Spec V (S) 3 Spec V (S) 3 V GAdv − Adjunct 3 astăzi V GDet − Complement primit o casă

În organizarea sintactică a unui enunţ se includ proiecţii/categorii lexicale (V, N, Adj, Adv) şi proiecţii/categorii funcţionale (Complementizator, Flexiune, Determinant, Comparaţie, Prepoziţie1_{). Specifice pentru organizarea sintactică a unei propoziţii finite}

(22)

Morfosintaxa limbii române

sunt GComplementizatorului şi GFlexiunii. Categoria Det apare în organizarea GN, iar categoria Comparaţie, în organizarea GAdj şi a GAdv.

GComplementizatorului este proiectat în toate propoziţiile, indiferent dacă sunt principale sau subordonate. În propoziţiile subordonate, poziţia de specificator al GComplementizatorului poate fi neocupată sau poate găzdui o particulă focală (Nu ştiam

tocmai că Ion a fugit − vezi (a))1_{. În propoziţiile principale, poziţia de specificator a}

grupului complementizatorului poate fi neocupată sau poate găzdui constituenţi dislocaţi la stânga (tematizaţi, focalizaţi: Pentru prima dată, Ion a pierdut meciul − vezi (b)) sau adverbe propoziţionale (de tipul: Astăzi, Ion a câştigat pentru prima dată − vezi (c)).

(a) GComplementizatorului 3 Spec Complementizator tocmai 3 că GFlex 3

GDet − Spec Flex (S) 2 Ion Flex GV a 2 Spec V (S) fugit (b) GComplementizatorului 3

GPrep − Spec Complementizator Pentru prima dată 3

Ø GFlex 3 Spec Flex (S) 2 Ion Flex GV a 2 Spec V (S) 2 Spec V (S) 2 V GDet − Complement pierdut meciul

1_{În ceea ce urmează, în mod convenţional, nu vom mai reprezenta în schemele arborescente}

proiecţia GComplementizator atunci când specificatorul său este neocupat. În general, ne vom opri cu detalierea schemelor arborescente la aspectele relevante pentru problema discutată.

(23)

(c) GComplementizatorului 3

GAdv − Spec Complementizator Astăzi 3 Ø GFlex 3 Spec Flex (S) 2 Ion Flex GV a 2 Spec V (S) 2 Spec V (S) 2 V GPrep − Adjunct

2 pentru prima dată V Complement

câştigat Ø

GFlexiunii este proiecţia cea mai importantă dintr-o propoziţie, care găzduieşte informaţiile de flexiune a verbului (mod, timp, aspect şi, prin acord cu subiectul, persoană, număr), şi este proiectat exclusiv de formele verbale finite. Poziţia de specificator al GFlex este rezervată subiectului, care ajunge în această configuraţie (din specificatorul proiecţiei V, trecând prin specificatorul GV) pentru a primi cazul nominativ.

2. Clasificări ale enunţurilor

2.1. După criteriul modului de realizare lingvistică, enunţurile sunt: ● structurate (Scriu un capitol scurt, Plouă, Vii la noi?, Hai cu mine!); ● nestructurate (Măi!, Au!, Tăcere!, Sus!).

2.2. Din punctul de vedere al respectării normelor şi a constrângerilor gramaticale (al competenţei lingvistice), enunţurile pot fi:

● gramaticale (Ion este vărul meu, Nu ştia dacă va putea veni);

● agramaticale − pot încălca norme la niveluri diferite, de natură strict sintactică (structura frazei, acord, selecţia complementizatorilor: *Ion se bazează cu Gheorghe, *Nu

ştia că dacă va putea veni) sau de natură semantico-sintactică (reguli

selecţionale/compatibilităţi: *Calul scrie pantofi).

Gramaticalitatea unui enunţ (concept al gramaticii generative) nu este

echivalentă cu corectitudinea acestuia (concept al gramaticii normative). Gramaticalitatea unui enunţ nu este echivalentă nici cu acceptabilitatea pragmatică şi stilistică: enunţuri care sunt agramaticale în afara contextului pot fi acceptate în anumite condiţii pragmatice sau stilistice: Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare (Nichita Stănescu, Emoţie de toamnă); În burta lor sunt numai minciuni (M. Sorescu,

(24)

2.3. După scopul comunicării/intenţia de comunicare, există mai multe tipuri de enunţuri.

● Enunţurile asertive comunică o aserţiune legată de lumea reală, în legătură cu care se poate stabili o valoare de adevăr (Plouă, Ion vine sunt adevărate dacă faptele din lumea reală corespund acestei descrieri şi sunt false în caz contrar).

Enunţurile asertive sunt, în general, structurate (Ne uităm la film, Ne uităm la

filmul pe care l-aţi văzut şi voi, Am vrut să ne uităm la film).

În transpunerea în vorbirea indirectă, enunţurile asertive sunt introduse, în mod tipic, prin conectorul că (I-am spus că plouă/că vine Ion).

Valoarea asertivă sau nonasertivă a subordonatei depinde de: ■ tipul de regent

− factiv, în vecinătatea căruia orice propoziţie enunţată este adevărată (Se

ştie că Ion a învăţat „Luceafărul”);

− contrafactiv, în vecinătatea căruia orice propoziţie enunţată este falsă (Ion pretinde că a învăţat „Luceafărul”);

− nonfactiv, care nu influenţează valoarea de adevăr a propoziţiei (Se

poate ca Ion să fi învăţat „Luceafărul”);

■ complementizatorul selectat

− că este semnul aserţiunii (Se bucură că ne-am întâlnit);

− să este semnul nonaserţiunii, exprimând posibilitatea (Se bucură să mă

întâlnească).

● Enunţurile interogative sunt structuri sintactice specializate pentru a formula întrebări, pentru a solicita o informaţie.

În funcţie de comportamentul în cadrul perechii întrebare − răspuns, de organizarea sintactică, de conturul intonaţional şi de particularităţile trecerii din vorbirea directă în vorbirea indirectă, se disting:

■ interogative totale

− solicită un răspuns de tipul da/nu (− Ai mâncat?/− Nu);

− au o structură comună cu a enunţurilor asertive (A venit Ion. [asertiv] vs

A venit Ion? [interogativ total]);

− au contur intonaţional ascendent;

− la trecerea în vorbirea indirectă, elementul subordonator este complementizatorul dacă (− Ai mâncat?/L-am întrebat dacă a mâncat);

■ interogative parţiale

− solicită un răspuns legat de orice alt component în afara predicatului propoziţiei principale: subiectul (Cine vine?, Ce se aude?), complementul direct (Ce ai făcut azi?), complementul secundar (Ce-a te-a învăţat doamna

educatoare?), complementul indirect (Cui îi dai cartea?), complementul

prepoziţional (La cine te gândeşti?), circumstanţiale (Unde pleci?, Când te-ai

născut?, De ce ai venit? etc.), modificatori din GN (Ce fel de ciocolată îţi place?) etc.

− au contur intonaţional descendent;

(25)

− la trecerea în vorbirea indirectă, se păstrează elementele interogative din vorbirea directă, care, ca elemente subordonatoare, devin pronume sau adverbe relativ-interogative (− Cine a plecat?/A întrebat cine a plecat; − Când

vii?/M-a întrebat când vin);

■ interogative alternative

− solicită un răspuns de tipul unei selecţii între două sau mai multe elemente prezente în întrebare (Vrei cafea sau ceai?, Pleci sau rămâi la noi?);

− din punct de vedere sintactic, sunt organizate din două sau mai multe secvenţe coordonate disjunctiv;

− au contur intonaţional ascendent−descendent;

− la trecerea în vorbirea indirectă, elementul subordonator este complementizatorul dacă (− Vrei zahăr sau miere?/M-a întrebat dacă vreau

zahăr sau miere).

● Enunţurile imperative, structurate (Du-te la cumpărături!) sau nestructurate (Sst!), urmăresc (prin ordine, porunci, rugăminţi, interdicţii) să-l determine pe alocutor să acţioneze în felul dorit/cerut de locutor.

Enunţurile de acest tip pot fi organizate în jurul unei forme verbale finite (imperativ: Vino!; conjunctiv: Să vii repede!, Să mergem!; indicativ: Pleci acum!) sau al unei forme verbale nonfinite (infinitiv: A se agita înainte de desfacere!; supin: De citit

neapărat!) care funcţionează ca predicate ale enunţării (vezi cap. II, Predicatul şi

predicaţia).

La trecerea în vorbirea indirectă, enunţurile imperative îşi pierd caracterul imperativ şi este selectat obligatoriu complementizatorul să (Pleacă!/I-am spus să

plece/L-am obligat să plece).

● Enunţurile exclamative, structurate (Citea atât de repede! − complet; Urâtă

femeie! − eliptic) sau nestructurate (Ajutor!, Ah!), sunt construcţii de tip afectiv, care

exprimă emoţii, sentimente ale locutorului în legătură cu un anumit fapt.

Adesea, enunţurile exclamative se asociază cu mărci specifice: ce (adverbial sau adjectival − Ce frumos!, Ce casă mare!), cât (de) (adjectival sau adverbial: Câte artificii!,

Cât de repede aleargă!), că (Că mare s-a mai făcut!) etc.

La trecerea în vorbirea indirectă, enunţurile exclamative (care, din punctul de vedere al locutorului, redau aserţiuni) îşi pierd caracterul exclamativ şi este selectat obligatoriu complementizatorul că (Ce casă mare ai!/S-a mirat că am o casă foarte

mare).

3. Relaţia dintre tipurile de enunţuri şi actele de vorbire1

Tipurile de enunţuri pot fi puse în relaţie cu actele de vorbire (acte complexe, realizate prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete).

1_{Nu există un consens în privinţa numărului, a denumirii şi a definiţiei actelor de vorbire. Am}

folosit lista din GALR II: 25 − reprezentative, directive, întrebări, comisive/promisive, expresive, declarative.

(26)

Tipul de

enunţ Actul de vorbire Exemple

asertiv reprezentativ1 _{Vine Ion., A început să ningă.}

promisive/comisive Mă angajez să termin până mâine.

declarativ Vă declar căsătoriţi.

expresiv Îţi stă foarte bine în roşu.

directiv Poate scrii tu capitolul în locul meu.

interogativ întrebare Vrei plăcintă?, Când pleci la mare?

reprezentativ ▪ interogaţii retorice ▪ interogative ofertă/sugestie ▪ interogative reproş ▪ interogative de respingere ▪ interogative de ameninţare

Cine te-a pus să faci asta? „Nu te-a pus nimeni să faci

asta”

Cine să facă asta în locul tău? „Nu are cine să facă

asta în locul tău”

Pot să te ajut la ceva? Ţi-am zis eu că nu-i aşa?

− Azi am muncit toată ziua /− Când ai muncit tu azi?

Mai vezi tu vreodată ceva de la mine?

directiv

▪ întrebări-ecou ▪ întrebări de confirmare

Vrei să pleci odată acasă?

− Am mâncat dulceaţă de vinete/− Ce ai mâncat? M-ai păcălit, nu-i aşa?

comisiv Cum să te las la greu? „Nu te las la greu”

expresiv Ce te uiţi la mine ca la maşini străine?

imperativ directiv Închide uşa!, Vino!

întrebare Spune-mi tot ce ştii! „Ce ştii?”

exclamativ expresiv Ce bine că ai venit!

directiv Ce bine ar fi dacă te-ai duce tu la cumpărături!

întrebare Cum de n-ai spus până acum!?

reprezentativ Mare casă ţi-ai mai făcut!

GALR 2008 II: 25−44, 859−868

1_{Pentru fiecare tip de enunţ, numai unul dintre acte (marcat cu bold în tabel) reprezintă realizarea}

prototipică, celelalte fiind acte indirecte de vorbire.

(27)

Exerciţii

1. Se dau textele: „CJ: Săracu’ Titu!

LDJ: Ştiţi ce?

CJ: Şi ştii cum mânca când i-am dus astea? Săracu’! Vaaai, Doamne! Aşa, cu lăcomie,

cu... cu foamea aia.

VJ: Profundă.

CJ: Foaia. Ancestral, aşa-zicând, ştii? Ce... ce i-au chinuit pe oamenii ăştia şi cum! Şi

uite, ca şi cum nimic n-ar fi fost.

LDJ: Şi ce... ce făceau ei?

CJ: Şi-acuma mai... mai... mai... mai... au neobrăzarea să spuie că «bătrânii» şi

«ăştia». După ce i-au chinuit aşa şi i-au...

LDJ: Erau obligaţi să muncească acolo? Sau nimica? Nu li se cerea nimic decât să

stea-n condiţii proaste.

CJ: Păi, vara... vara munceau. Da’ iarna ce să munceşti?

VJ: Trebuia să munceşti ca să obţii ceva, adică era o gospodărie colectivă, ce-o fi fost

acolo, I.A.S.

CJ: Da. Ce-o fi fost acolo vara nu ştiu... În orice caz, era balta aproape, aşa-zisa Baltă

a Dunării.” (transcriere adaptată după CORV)

„Maşina cobora pe Calea Griviţei, spre oraş. În dreptul Gării de Nord, Paul făcu semn şoferului să oprească.

− Pleacă vreun tren la ora asta?

Şoferul întoarse capul spre ciudatul său client. − De ce?

− Întreb dacă pleacă vreun tren.

− La ora asta nu. Primul tren este la 5 şi 40. Personalul de Timişoara.” (M. Sebastian, Accidentul)

(a) Identificaţi enunţurile asertive, exclamative şi imperative şi stabiliţi dacă sunt structurate sau nestructurate.

(b) Identificaţi tipurile de enunţuri interogative, justificând încadrarea fiecăruia.

(c) Transpuneţi textele din vorbire directă în vorbire indirectă.

(d) Faceţi o listă cu modificările (tipurile de enunţuri, introducerea unor verbe, conectorii, modul şi timpul verbelor, persoana verbelor şi a pronumelor) pe care a trebuit să le operaţi.

2. Se dau textele:

„− Ştii să citeşti în palmă?, întrebă Nora. − Nu. Dar îmi place să privesc. (...)

(28)

− Nu-mi spui şi mie ce ai aflat?

− Nu e nimic de aflat. E mâna dumitale. Îţi seamănă. O mână gravă. Calmă... şi totuşi...

− Totuşi? (...)

− Ce curios spui dumneata «întâlnirea noastră». Este o aventură? − Ce?

− Această întâlnire.

− O aventură, nu. O întâmplare.” (M. Sebastian, Accidentul)

„− (...) N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la ce şcoli a învăţat, de ştie a spune atâtea bongoase şi conăcăria pe la nunţi? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, şi pace bună!

− Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu?” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

„− Nene − zic − te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru că...

− Pentru că?

− Pentru că... mi-e frică... − Frică?... bravo!”

„Ştiţi dv. câţi bani îmi trec mie pân mână? − Mii!

− Vezi că eşti prost? − Nene Anghelache!

− Mii, ai?... Sute de mii, boule! − Nene Anghelache!

− Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?... Ţal! Ţal! Ţal! − Nene Anghelache, spargi paharul!

− Nu vezi că bat de un ceas, şi nu vrea să vie mizerabilul!... Ţal!” „− Bună seara, băieţi.

− Bună seara, domnule inspector! − Îmi daţi voie?

− Mai încape vorbă!...” (I. L. Caragiale, Momente)

(a) Ce tip de acte de vorbire reprezintă enunţurile interogative din textele de mai sus?

(b) Stabiliţi dacă este vorba despre interogative totale sau parţiale. Transpuneţi propoziţiile interogative în vorbire indirectă. Ce diferenţe observaţi în legătură cu tipurile de conectori?

(29)

3. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli semantico-sintactice.

4. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli sintactice şi două enunţuri incorecte gramatical. Explicaţi diferenţele dintre cele două tipuri de enunţuri. Este posibil ca un enunţ agramatical să fie şi incorect gramatical, şi invers?

5. În exemplele de mai jos, verbele din propoziţiile principale sunt factive, contrafactive sau nonfactive. Stabiliţi, pentru fiecare verb, categoria în care se încadrează şi comentaţi valoarea de adevăr a propoziţiei subordonate:

Ion fabulează că a câştigat la loto

Este de la sine înţeles că Ion a câştigat la loto Se pare că Ion a câştigat la loto

Se zice că Ion ar fi câştigat la loto Se ştie sigur că Ion a câştigat la loto E posibil ca Ion să fi câştigat la loto.

6. Căutaţi în DSL definiţia stilului indirect liber (s. v. stil). Folosindu-vă de aceasta, stabiliţi dacă următoarele fragmente aparţin sau nu acestui tip de procedeu.

„Farmacista îl întreabă ceva şi el răspunde cu destulă voie bună. E mai vorbăreţ înăuntru, la căldură, decât afară. Dacă l-ar lăsa? Dacă s-ar duce acum, fără să-l mai aştepte? Ce cap uimit ar face nemaigăsind-o, dar şi ce sentiment de uşurare ar avea, impertinentul!”

„... Se trezi târziu, cu o tresărire de alarmă. Câtă vreme pierduse oare visând? Nu îndrăzni să se uite la ceas. Privi în jur şi nu-şi dădu seama unde se afla. Nu mai era în Grădina Icoanei, strada îi era necunoscută, casele − străine.” (M. Sebastian,

(30)

(31)

1. Predicat semantic/sintactic/al enunţării

Noţiunile de predicat şi de predicaţie sunt analizabile la nivelurile: semantic, sintactic şi enunţiativ.

1.1. Predicatul semantic (logic) este acel component al propoziţiei care asociază unei entităţi o proprietate (predicate cu un singur argument: Există o soluţie, El este

Dan, El este atent, El este mecanic, Copilul fluieră, Floarea se ofileşte); în cazul

predicatelor cu două sau trei argumente (Ion este prieten cu Maria, Ion este gelos pe

Maria, Ion îi este fidel Mariei, Ion seamănă cu tatăl lui, Ion are o maşină roşie, Ion îl

faultează pe Dan, Ion îi trimite Mariei o felicitare de Crăciun, Mă destinde vacanţa/să

plec în vacanţă) este vorba de o proprietate de tip relaţie între două sau trei entităţi.

Pot funcţiona drept predicate semantice cuvinte din diferite clase lexico-gramaticale:

● verbe (Copilul aleargă, Ion o iubeşte pe Maria, iubind-o pe Maria, a o iubi pe

Maria, de citit romane);

● adjective (Ion este harnic/discret/loial familiei/sigur pe el);

● substantive în poziţia de nume predicativ, complement predicativ al obiectului, predicativ suplimentar, apoziţie izolată (Ion este bebeluş, a fi bebeluş, Pe Ion l-au ales

preşedinte, alegându-l preşedinte pe Ion, Îl consider pe Ion profesor (bun), Ion, foarte bun profesor, a avut rezultate excelente);

● prepoziţii lexicale1_{(Ion locuieşte lângă mall, Ion a plecat cu/fără Maria);}

● adverbe (Ion locuieşte aproape de şcoală, Ion se comportă identic mamei sale). 1.2. Din perspectivă sintactică, aceleaşi elemente care reprezintă predicate semantice sunt şi predicate sintactice. Predicatul sintactic este centrul unui grup sintactic aşezat într-o poziţie semantic predicativă, poziţie în care se manifestă capacitatea predicatului de a-şi atrage argumentele (semantic)/complementele (sintactic) şi de a le impune restricţii de rol tematic şi de caz şi/sau de prepoziţie.

1.3. Predicatul enunţării se caracterizează, în plus faţă de predicatul semantico-sintactic, prin trăsătura predicativităţii, legată de enunţare, deci de domeniul pragmatic, trăsătură responsabilă de stabilirea unei relaţii între grupul predicativ (care are o anumită valoare modală) şi un eveniment extralingvistic, ancorat spaţio-temporal. Calitatea de predicat al enunţării conferă secvenţei lingvistice autonomie enunţiativă (Am o casă la

(32)

Predicatul enunţării corespunde noţiunii tradiţionale de predicat.

De obicei, predicativitatea se obţine prin ataşarea la un predicat semantico-sintactic a informaţiei de Flexiune (mod, timp, aspect − trăsături conţinute de proiecţia Flexiune; persoană, număr − trăsături obţinute prin acord cu Subiectul, aflat în poziţia de Specificator al GFlex).

În cazul predicatului semantico-sintactic de tip verbal, diferenţa dintre calitatea de predicat semantico-sintactic şi cea de predicat enunţiativ este vizibilă configuraţional: un predicat care este numai semantico-sintactic se reprezintă ca un GV (a spune o

poezie), iar un predicat care este şi enunţiativ se reprezintă ca un GFlex (Ion spune o poezie). Prezenţa unui GFlex este asociată cu statutul de propoziţie al unei secvenţe de

constituenţi.

GV GFlex

3 3

V GDet Spec Flex

a spune 3 Ion 3 Det GN Flex GV o poezie spune 3 Spec V Ion 3 V GDet spune 3 Det GN o poezie 2. Predicat simplu/complex

Dacă mărcile de flexiune sunt ataşate direct (flexionar) verbului, se obţine un predicat simplu al enunţării (Ion spune o poezie/citeşte/face sarmale).

Dacă mărcile de flexiune sunt ataşate unui component exterior verbului principal, adică unui operator verbal aspectual, modal, pasiv, copulativ, se obţine un predicat complex al enunţării (Ion se apucă de citit, Ion poate citi, Ion poate să citească,

Romanul este citit de toţi, Dorinţa lui Ion este a citi, Romanul este util cititorilor, Romanul acesta este asemenea celuilalt, Ion este împotriva regulilor).

GFlex GFlex

3 3

GDet − Spec Flex GDet − Spec Flex Ion 3 Romanul 3 Flex GV Flex GV poate 3 este 3 Spec V Spec GV Ion 3 romanul 3 V GV V GPrep poate 3 citit 3

V GDet − Complement Prep GDet citi Ø de toţi

29

32

(33)

2.1. Structura predicatului simplu

În afara mărcilor de predicativitate, a căror prezenţă este obligatorie, predicatul simplu poate să mai conţină:

● negaţia (Ion nu scrie nimic), trăsătură cuprinsă în GFlex, alături de mod, timp, aspect;

● clitice pronominale nonsintactice (care nu îşi proiectează grupuri), în diferite ipostaze (acuzativ neutru: Ion a apucat-o la dreapta, dativ neutru: Să-i dăm înainte, dativ etic: Unde mi-ai fost până acum?, reflexiv obligatoriu/inerent: Ion se gândeşte la Maria,

Ion îşi dă seama de greşeli, marcă pasivă: Cartea se citeşte înainte de culcare, marcă

impersonală: În Olanda se merge mult pe bicicletă);

● semiadverbe (Ion a mai scris o pagină, Ion chiar scrie), aflate în Specificatorul unei proiecţii funcţionale de tip Focus, între GFlex şi GV.

2.2. Structura şi tipologia predicatului complex

Predicatul complex conţine, pe lângă suportul semantic, cel puţin un operator verbal de predicativitate (aspectual, modal, pasiv, copulativ).

În funcţie de clasa morfologică a suportului semantic, se disting:

● predicate cu suport verbal (Ion poate să cânte/poate cânta; Ion se apucă de

cântat);

● predicate cu suport adjectival, nominal, adverbial (Ion este prostănac/bucătar;

Ion este asemenea unui copil);

● predicate cu suport participial, în condiţiile unui participiu pasiv (Ion este

înjurat/aclamat de toţi).

După valoarea operatorului, se disting:

● predicate complexe cu operator aspectual (Ion se apucă de cântat; Ion începe

să cânte);

● predicate complexe cu operator modal (Ion poate să cânte/trebuie să plece); ● predicate complexe cu operator copulativ (Ion devine medic; Medicina

înseamnă devotament);

● predicate complexe cu operator pasiv (Ion este lăudat de Maria).

În afara coeziunii semantice, există şi semne ale unei coeziuni sintactice a grupului operator + suport semantic: control al subiectului (Ioni poate Øi pleca/Øi să

plece), deplasări de clitice (Ion îşii poate Øi permite o vacanţă la mare, Romanele lei

termină de citit Øi), participarea grupului în ansamblu la opoziţii de diateză (Ei

recuperează casa printr-un proces/Casa se poate recupera printr-un proces). Uneori,

structura internă a grupului devine mai puţin transparentă, semn al unei tendinţe de gramaticalizare a operatorului (Stă să plouă, Ion dă să plece).

În grupul operator + suport semantic, numai suportul semantic impune restricţii de rol tematic. În ce priveşte structurarea sintactică, există o structurare internă a grupului, determinată de regimul operatorului (trebuie să citesc, continuă să citească, începe a citi/să

citească, se apucă de citit, se pune pe plâns, cu o structură internă tranzitivă sau

netranzitivă, reflexivă sau nereflexivă), dar şi o structurare sintactică a propoziţiei, impusă de predicatul semantic (Se apucă de trimis anonime şefilor [+ CD + CI], trebuie să ajungă

(34)

3. Particularităţi ale limbii române

● numărul mare de operatori aspectuali (în special de verbe folosite contextual ca operatori aspectuali − vezi cap. IV, Verbul şi grupul verbal, 2.) şi posibilităţile lor variate de construcţie: infinitiv cu sau fără marca a, supin, conjunctiv;

● funcţionarea supinului ca predicat al enunţării (De citit neapărat!);

● negaţia dublă − prezenţa unui cuvânt negativ într-o propoziţie (pronumele nimeni,

nimic, niciunul, adverbele niciodată, nicicând etc.) impune prezenţa negaţiei verbale

(N-a venit nimeni).

GALR 2008 II: 241−266

Exerciţii

1. Se dau textele:

„Nu trebuie să uităm de asemenea că toată această şcoală a lui Zeno vorbeşte despre raportul care poate fi stabilit, în ultimă instanţă, între mesajul politic al lui Quintillus şi cel exprimat de filosoful numit de-a lungul întregii dezbateri Maestrul şi deconspirat în final ca nefiind altcineva decât Plotin.”

„Dar poate că aşa a trebuit să fie; poate că dacă am crezut în Esenin fără a cerceta trebuia să revin la el după ce uit tot ce am învăţat între timp, atunci când pot să privesc din nou poezia nu prin ceea ce ştiu despre ea, ci numai din apropierea morţii sau în apropierea morţii.”

„Vocea stinsă, aproape imperceptibilă, părea să fie a tatei, dar îmi făceam curaj spunându-mi că nu se poate să fie a lui. Întâi, fiindcă el mă rugase să nu mai vin şi a doua zi, spunându-mi că nu-l mai pot ajuta cu nimic. Apoi pentru că eu coborâsem prea multe scări ca să-l mai pot auzi de acolo de unde l-am lăsat.” (I. Mălăncioiu, Călătorie

spre mine însămi)

(a) Identificaţi predicatele semantice şi precizaţi în ce clase lexico-gramaticale se încadrează.

(b) Alegeţi cinci dintre predicatele identificate la (a) şi stabiliţi numărul de argumente pe care şi le-au atras.

(c) Alegeţi cinci dintre predicatele identificate la (a) şi precizaţi ce restricţii sintactice impun acestea argumentelor.

(d) Subliniaţi predicatele enunţării. Verificaţi dacă toate verbele identificate la (a) ca fiind predicate semantice sunt şi predicate ale enunţării iar,

(35)

dacă există diferenţe de inventar, explicaţi-le.

(e) Stabiliţi care dintre predicatele subliniate la (d) sunt simple şi care sunt complexe şi descrieţi structura fiecărui predicat.

(f) Ce diferenţe de structură observaţi în cazul predicatelor complexe cu operator modal identificate în textele de mai sus?

(g) Există, în textele de mai sus, predicate complexe care nu sunt şi predicate ale enunţării? Dacă da, arătaţi care este structura acestora.

2. „Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vreo două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte (...). Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, şi odată fac zup! în nişte cânepă.” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

(a) Folosind textul de mai sus, comentaţi următoarea afirmaţie din GALR II: 245: „În cazuri rare, predicatului enunţării poate să nu-i corespundă un predicat semantico-sintactic”.

(b) Analizaţi construcţiile sintactice în care se includ interjecţiile onomatopeice din textul de mai sus, folosindu-vă de următorul citat din GALR II: 252: „(...) interjecţiile onomatopeice (...) numai accidental îndeplinesc rolul de predicat, substituind un verb pe care îl sugerează şi preluând toate caracteristicile verbului înlocuit, şi anume: construcţia acestuia (inclusiv posibilitatea de combinare cu un subiect), precum şi trăsătura predicativităţii”.

3. Construiţi cinci propoziţii în care predicatul simplu (al enunţării) să fie alcătuit din verb şi alte elemente (diferite).

4. Cum influenţează distincţia predicat simplu vs predicat complex analiza sintactică de tip tradiţional? Ce statut credeţi că au locuţiunile verbale?

(36)

(37)

COORDONARE, SUBORDONARE, APOZIŢIONARE

În procesul îmbinării cuvintelor în grupuri, propoziţii şi fraze, se stabilesc diverse raporturi sintactice, de coordonare, de subordonare sau de apoziţionare.

1. Relaţia de coordonare

● Se stabileşte prototipic între două unităţi sintactice aflate la acelaşi nivel ierarhic în cadrul structurii unei unităţi sintactice superioare (între două propoziţii, în cadrul frazei; între constituenţii similari dependenţi de acelaşi centru, în cadrul propoziţiei).

● Se realizează fie prin juxtapunere, când relaţia este exprimată numai de conţinutul semantic al membrilor conectaţi (Schimbau locul, istoria se repeta), fie cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare (Schimbau locul, dar istoria se repeta).

1.1. Tipuri de relaţii de coordonare marcate prin conjuncţii

Relaţia de coordonare cunoaşte trei tipuri marcate prin conjuncţii specializate1_;

cele trei tipuri se disting în funcţie de sensul conexiunii şi de restricţiile sintactico-semantice:

● Coordonarea copulativă exprimă ideea de asociere, de cumul, şi este marcată prin conjuncţia şi şi prin locuţiunile conjuncţionale cât şi, precum şi, ca şi.

● Coordonarea disjunctivă presupune alegerea sau alternanţa termenilor conectaţi prin conjuncţiile: sau, ori, fie (fie... fie).

● Coordonarea adversativă situează termenii conectaţi într-un raport de opoziţie cu ajutorul conjuncţiilor dar, iar, însă, ci, or şi al locuţiunilor conjuncţionale

numai că, doar că.

1.2. Restricţii de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare

În marcarea relaţiilor de coordonare, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare cunosc anumite restricţii, unele generale, care le separă de clasa conectorilor subordonatori, altele particulare, privind fie numai un tip de coordonare, fie numai un singur element al clasei.

1_{Tradiţional, se distinge şi un al patrulea tip, coordonarea concluzivă, care însă nu şi-a}

gramaticalizat conectorii. Întrucât elementele concluzive aşadar, deci, carevasăzică, vasăzică, ca

atare, aşa că, în concluzie, în consecinţă, prin urmare au un statut morfosintactic asemănător cu al

(38)

35

38

(39)

● Restricţii generale

■ Conjuncţiile coordonatoare se disting de cele subordonatoare sub câteva aspecte de ordin sintactic:

se pot asocia cu un semiadverb se pot asocia cu o conjuncţie coordona-toare apar pe primul loc într-un răspuns la o întrebare admit antepunerea propoziţiei cu care se combină se combină cu propoziţii Conjuncţiile coordona-toare – (*Am căutat numai şi nu am găsit) – (*I-am explicat şi dar nu a înţeles) – (Ce ai făcut? – *Şi am ascultat, m-am gândit) – (*Şi te-am văzut am venit) ±1 (Am ascultat o sonată şi un concert de Beethoven; A citit cartea şi i-a făcut o recenzie) Conjuncţiile subordona-toare2 + (Mi-a răspuns numai/şi fiindcă avea nevoie de mine) + (A plâns pentru că era obosită şi pentru că nu o asculta nimeni) + (De ce ai venit? – Ca să te văd, am venit) + (Ca să te văd, am venit de departe) + (Dacă vei exersa mai mult, vei cânta mai bine la pian)

Un statut aparte are căci, care, în limba actuală, se apropie de statutul conjuncţiilor coordonatoare, cum se vede din aplicarea testelor indicate în tabel: ??Mi-a

răspuns numai/şi căci avea nevoie de mine; ??A plâns căci era obosită şi căci nu o asculta nimeni; De ce ai plecat? – *Căci voiam să evit întrebarea (faţă de Pentru că voiam să evit întrebarea); *Căci nu te cunoşteam, aveam o atitudine rezervată faţă de tine (de comparat cu Fiindcă nu te cunoşteam, aveam o atitudine rezervată faţă de tine).

De asemenea, frecvenţa apariţiei lui căci la începutul unui enunţ izolat pledează pentru statutul ei de conjuncţie coordonatoare.

■ Conjuncţiile coordonatoare impun ca termenul cu care se combină să

repete, cel puţin parţial, informaţia gramaticală a termenului anterior. Astfel, nu

este posibilă relaţia de coordonare între un centru de grup şi un termen subordonat (*Am aşteptat şi trenul o oră), între un complement şi un circumstanţial (*Citesc o carte şi de două săptămâni; excepţional, când sensul le permite, este acceptabilă combinaţia – E dispus să răspundă oricui şi oricând la

1_{Conjuncţiile coordonatoare pot apărea şi între constituenţi, la nivelul propoziţiei, şi între}

propoziţii, la nivelul frazei.

2_{Nu toate conjuncţiile subordonatoare răspund la testele din tabel (de exemplu, deşi nu acceptă}

asocierea cu semiadverbul numai; conjuncţia încât nu se asociază cu şi, deoarece nu poate fi repetată la al doilea membru al coordonării – *L-am aşteptat atât de mult, încât am îngheţat şi

încât m-am enervat; locuţiunea conjuncţională cu valoare cauzală odată ce nu poate apărea pe