DESPRE ARHITECTURA GOTICĂ
1857
discurs
de
CARLO TROYA
traducerea şi introducerea de
Sumar 1. Introducere...pag. 3 2. I...pag. 7 3. II...pag. 8 4. III...pag. 9 5. IV...pag.10 6. V...pag.11 7. VI...pag.12 8. VII...pag.12 9. VIII...pag.13 10. IX...pag.14 11. X...pag.15 12. XI...pag.17 13. XII...pag.18 14. XIII...pag.19 15. XIV...pag.19 16. XV...pag.20 17. XVI...pag.21 18. XVII...pag.22 19. XVIII...pag.23 20. XIX...pag.24 21. XX...pag.25 22. XXI...pag.26 23. XXII...pag.27 24. XXIII...pag.28 25. XXIV...pag.29 26. XXV...pag.30 27. XXVI...pag.31 28. XXVII...pag.32 29. XXVIII...pag.35 30. XXIX...pag.36 31. XXX...pag.37 32. XXXI...pag.38 33. XXXII...pag.40 34. XXXIII...pag.40 35. XXXIV...pag.41 36. XXXV...pag.42 37. XXXVI...pag.44 38. XXXVII...pag.45 39. XXXVIII...pag.47
Introducere
Carlo Troya sau Carlo Troja, născut la Napoli - în 1784, a fost istoric şi om politic italian, prim ministru al Regatului celor Două Sicilii. Laureat în drept, îşi compromite imaginea în timpul revoluţiei napoletane din 1820-1821 prin colaborarea la revista liberală Minerva Napolitana, fiind condamnat la exil, în 1824. Se va reîntoarce la Napoli peste doi ani, unde-şi va continua activitatea politică şi se va dedica cercetării istoriei Evului Mediu şi studiilor biografice danteşti.
Exponent al neoguelfismului, mişcare ce aspira la o confederaţie de state italiene sub prezidenţă papală, este numit de către regele Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, prim ministru al
Regatului din 1848. Guvernul a fost de scurtă durată, după nu mai mult de 3 luni Ferdinand dizolvând parlamentul democratic, substituindu-i unul exclusiv conservator.
Dintre operele cele mai semnificative amintim Istoria Italiei Evului Mediu, Codul Diplomatic
Longobard, Memorii despre diviziunea fizică şi politică a Calabriilor, Discurs despre Arhitectura Gotică, Călătoriile lui Dante la Paris şi infernul.
Obsesia sa asupra dreptăţii îl va face să lupte cu atâta înverşunare pentru reabilitarea istoriei poporului Getic încât, în 1843 Jackob Grimm însuşi va dori să-l întâlnească pentru a se instrui în argumentele folosite de acesta în demonstrarea faptului că poporul Gotic nu era altul decât poporul Getic, pe care Herodot îl vizitase ca martor ocular.
O scurtă descriere a caracterului lui Troya este făcută de istoricul francez Charles de Tocqueville1
care, discutând despre exilaţi şi deţinuţi, despre stadiul dramatic al închisorilor supraaglomerate spuse: “Carlo Troya a uitat repede prezentul, în favoarea trecutului; încearcă de jumătate de oră să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi Normanzilor pe care noi, oricum nu o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om – continuă Tocqueville – care în astfel de momente mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.
ÎN MEMORIA CONTELUI CARLO TROYA ŞI PENTRU ONOAREA STRĂBUNILOR NOŞTRI!
Principala problematică a lucrării de faţă este confuzia voluntară sau involuntară a termenilor Got şi Get şi mai ales, a spaţiului de atribuire a acestuia; a originii unui popor Getic care, printr-o
asiduuă migrare a reuşit să fie unul dintre fondatorii fantomă ai culturii europene.
Conform enciclopediei libere Wikipedia, Goţii reprezentau o confederaţie de triburi germanice orientale, originare din Insula Gotland a Suediei, ce invadară Europa în ultima perioadă a Imperiului Roman al Occidentului. Ajunşi în jurul anului 230 la gurile Dunării, aceştia erau consideraţi mai mult Sciţi decât Germani. Se spune că prima mare subdiviziune a fost cea realizată de două mari triburi: trevingii Occidentali şi grutungii orietali; ulterior, trevingii au fost asemănaţi vizigoţilor, iar grutungii, ostrogoţilor. Denumirea germană a acestor ramuri (Westgoten şi
Ostgoten), clarifică în manieră mai puţin criptică conotaţia geografică a numelor lor.
Singura sursă despre istoria antică a goţilor este opera “Getica” a lui Iordanes, o comprimare a celor 12 volume pierdute astăzi, scrise de istoricul Cassiodoro, în Italia. Pentru a fi vigilenţi asupra faptelor istorice, nu trebuie să uităm că romanul Cassiodoro a scris sub gloria primului rege al Italiei, Theodoric, în timp ce Iordanes - probabil de origine tracă, a scris pentru glorificarea goţilor. Este foarte probabil deci, ca unele dintre informaţiile lor să fie îndoielnice sau chiar compromise.
Totuşi, datorită rolului pe care goţii l-au jucat în istorie, originile lor au fost mereu puse în discuţie. În ceea ce-i priveşte pe Geţi, prefer o sursă mult mai veche, externă oarecum celor două popoare în discuţie: Herodot. Primul istoric al Occidentului, culese toate informaţiile fie prin observaţie directă, străbătând Continentele din deşertul Libiei, în geroasă Sciţie, fie adunând mărturiile indigenilor – ce puteau fi modelate câteodată de o incultă interpretare, dar verificate minuţios prin încrucişări de surse. Aceste criterii de obiectivitate au făcut ca Herodot să fie considerat “părintele Istoriei”, iar Istoriile sale să reprezinte excelenţa. În secolul trecut, opera sa a cunoscut însă primele critici datorită descoperirilor arheologice şi a faptului că el nu avea cunoştinţa inscripţiilor orientale care astăzi, reprezintă cea mai importantă sursă istorică.
Născut cu aproape un mileniu înaintea lui Cassiodoro, Herodot a dăruit Geţilor şi implicit nouă, urmaşilor lor, o parte din istoria lumii vechi, admirând în Cartea a IV-a a Istoriilor pe Geţii care, “decişi la o rezistenţă nefondată în faţa lui Darius, fură aduşi în sclavie, deşi ei erau cei mai valoroşi dintre Traci, şi cei mai mari iubitori de dreptate2”. În Civilton cattolica se aminteşte cum
“sub conducerea puternicului Burebista, antica virtute a geţilor se reaprinse, făcându-i să devină cea mai puternică şi mai civilă naţiune a lumii barbare. Aceştia sunt aceiaşi geţi care, peste alte trei secole, cu o minoră inflexiune de nume, vor lua numele de Goţi; cei din care vor ieşi în secolul al V-lea faimoşii Regi ai Italiei, ai Galiilor meridionale şi ai Spaniei. Exultanţa victoriilor îi făcu pe
chiomaţi şi pilofori să fie numiţi Ansi sau Asi – adică Semizei; denumirea trecu apoi graniţele,
ajungând la limita Balticei, unde o vom regăsi în legendele scandinave, alături de Odin I şi Odin al II- lea3”.
Dione Cassio spune “Crassus îşi conduse armata înspre o caverna numită Cira, foarte vastă şi rezistentă, unde se spune că îşi găsiră refugiul titanii, aflată pe malul Istrului, în vechea ţară a Geţilor4”. Din Theogonia5 ştim că titanii au fost primii născuţi ai lui Uranus si ai Terrei sau Gaea,
primii locuitori ai Pământului.
În Storia dell'Italia del medio evo găsim alte mărturii legate de confuzia geografică :” Se spune că geţii sau goţii ar fi venit din Insula Gotlandia, dar aceasta a fost descoperită abia în primul an al erei creştine!6”.
În De bello Vandalico7, cartea I, Procopius asigură că goţii erau numiţi geţi, nume care se dădea
mai multor popoare ca Vandalii şi Gepizii, cărora în antichitate li se mai spunea Sarmaţi sau Melancleni.
În Istoria antica e moderna dell'Italia, Luigi Bossi8 face referire la scrierile lui Pirkenton şi
anume “un singur popor au fost Sciţii, Geţii şi Goţii; pe acest popor se aşează astăzi istoria întregii Europe, exceptând Rusia, Ungaria şi Polonia”. Pirkenton citează cartea a IV-a a Istoriilor lui Herodot, în care se atestă numele Getic din vremea războiului dus împotriva regelui Darius I, denumirea got apărând abia în secolul al III-lea al erei creştine, sub împăratul Decius. El aminteşte cum Dione îşi intitulă istoria despre goţi Getica, Claudiano denumi Getica lucrarea despre războiul gotic, iar Sidoniu Apollinare, Ausonius, Orosius, Ennodio, Procopius, Iordanes şi Isidor se foloseau de ambele nume pentru a denumi un unic popor: “Goţii plecară în jurul anului 250 al erei noastre, din acele regiuni pe care Strabon, Pliniu, Ptolemeu, Dionis din Halicarnas le indicară ca patria geţilor. Şi fără a mai cerceta inutil - spune Luigi Bossi - aşa cum face Pirkenton, dacă goţii au fost descendenţii geţilor, voi spune că italienii, francezii, spaniolii, englezii sunt toţi descendenţi ai goţilor, descendenţi ai geţilor”.
În descrierea etnologică a rasei umane, Giovan Battista Pigna spune: “Cei mai renumiţi dintre toţi Germanii erau Goţii, Geţii sau Dacii, ultimii veniţi în Europa, aduşi de Darius – fiul lui Hystaspes – în anul 508 î.e.n. După ce au trecut Dunărea, au invadat Tracia până la Ebru, fiind respinşi doar de Minucius Felix; dar gloria lor se restaură când puternicul Burebista îi conduse la
2 HERODOT, Istorii, Cartea a IV-a, pag.398, editura Mondadori, Milano (A.1956)
3 CONVENTIA STATELOR, Civilton Cattolica, cap. I principati Danubiani, pag.259 (A.1859) 4 DIONE CASSIO, Istorie Romane, pag.46 (A.1823)
5 HESIOD, Theogonia, Titanii
6 CARLO TROYA, Storia dell'Italia del medio evo, Vol.I, partea a III-a, pag.1639 (A.1843)
7 PROCOPIUS, De bello vandalico, apud întorno a principii dell'arte etimologica, cap.II, pag.28 (A.1834) 8 LUIGI BOSSI, Istoria antica e moderna dell'Italia, cartea a III-a, pag.4 (1820)
victorie, distrugând Regatul Boi-lor regelui Crisatiro, devastând Macedonia şi Iliria, ocupând Olbia de pe Nistru şi alte oraşe ale Pontului Euxin. Cu toate acestea, nici Tacit, nici Pliniu nu îi
considerau pe Goţi sau Geţi ca făcând parte din familia germanică”. “Goţii, continuă Pigna, se numeau iniţial Geţi sau Daci, iar mai înainte Haci sau Saci, aşa cum îi găsim denumiţi în Ramayana, în cartea I – Adicanda, cap. LV, pag. 150: “(...)din nou Ella, vaca Savala, produse puternicii Saci, împreună cu Yavanii. Aceşti Saci vor împânzi pământul; erau cercetători foarte robuşti, aveau spadele lungi şi arme şi armatură din aur”. Primul care folosi apelativul Gotti sau Goţi pentru a-i indica pe Daco-Geţi, spune Pigna, a fost autorul Cronicii Pascale9 sau Alexandrine,
în 106, în timpul luptelor împotriva lui Traian. Sparziano, în timpul împăratului Caracalla spune “quod Gothi Getae dicerentur10”, iar Casaubono – comentator al lui Sparziano “Getae dicebantur
tunc qui postea Gothi, vel Gotti”. De asemenea, Flavius Vopiscus - autorul biografiei lui Probus, îi numeşte pe goţi “Geticos populos”, iar Pomponio Leto – în Viaţa lui Claudiu, scrise “Getae illi qui et nunc Gothi”. Sfântul Girolamo numi limba goţilor “barbaram Getarum linguam”, iar Talppeltin, istoric al Translvaniei, afirma: “Gothi, ut mea fert opînio, sunt veteres Daci....Gothi victi ab Hunnis, Balthici maris partes petierunt. Reliquiae autem ipsorum Gothorum usque diem în Dacia, pristina orbati nobilitate, vivimus obscuri11”.12
În Storia dell'Italia da Teodosio a Carlomagno: “popoarelor de rasă tracică le-au aparţinut, în vremuri mult mai vechi, Pelasgii. Acestei rase îi aparţin goţii, care sunt anticii Geţi, foarte prezenţi în istoria romană. Ei trecuseră Dunărea din vechea Tracie, oprindu-se în regiunile Orientale ale Daciei, în provincia care astăzi se numeşte Moldova, unde fură fie rebeli, fie supuşi romanilor. Cei ce se aşezară de-a lungul Dunării luară numele de Vizigoţi sau goţi Occidentali, cei ce ocupară curbura Mării Negre, înspre Orient, se numiră Ostrogoţi sau goţi Orientali. Aşadar, ei nu puteau fi nici Gotonii şi nici Gotinii lui Tacit, căci aceia vorbeau dialectul galic, iar goţii nu au avut origine galică. Gotonii sunt Gutii, pe care Ptolemeu îi situează într-o insulă de mici dimensiuni, la gurile Vistolei şi numită Scandia; pe vremea aceea Marea Baltică era mai sus, iar fizica pământului diversă. Un obscur Ablavio, interpretând greşit studiile geografice ale lui Ptolemeu, îl făcu pe Iordanes să creadă că goţii proveneau din regiunea Iscantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască. Iordanes spune deci că naţiunile germanice, goţii, veniră din Suedia, fapt repugnant pentru întreaga antichitate, căci Suedia se descoperi abia între secolele VII şi VIII şi nici nu era şi nici nu putea fi o insulă. În anul 1762 î.Hr. migranţii din Asia Minoră populară mai întâi Tracia, apoi Panonia şi la sfârşit Germania, originea acestora din urmă fiind considerată tracă. Se deduce astfel, că originea primitivă a goţilor nu a fost germanică, ci tracă”13.
În Dell'antico stato d'Italia, suedezul Johan Ihre (devenit celebru prin Glossarium
Suiogothicum): “Confundându-i pe Goţi cu Geţii sau Dacii, se vede că docţii din Nord nu s-au
întrebat niciodată cum putea ieşi atâta lume din restrânsă provincie Gothland. Goţii, în migraţia lor, s-au unit cu diverse triburi de Vandali, Alani, Huni scitici şi, sub Împăratul Gallieno, au ocupat Dacia. Atunci a început confuzia goţilor cu anticii geţi sau daci. De ce nu se spune că poporul Getic avea deja cunoştinţa literelor, înainte de venirea Vescovului Ulfila, în secolul IV?” El susţine de asemenea despre “originea scitică sau Getică a Pelasgilor şi Aticilor”, pentru a ne face să înţelegem că “acele caractere ale Codex Argenteo ale Evangheliilor lui Ulfila sunt cele ale anticilor Sciţi, adoptate ulterior de Greci şi Latini”14.
Parafrazându-l pe Mircea Eliade, care susţine că adevărul poate ieşi la iveală numai prin studiul aprofundat al preistoriei şi protoistoriei, adăugând cuvintele lui Niccolò Zeno15 care consideră că
“istoria este scrisă în funcţie de interese: cea greacă este ultima dintre naţiuni a înţelege ştiinţele, dar se crede prima; cea scitică îşi enumără doar victoriile, uitând de eşecuri; cea egipteană îşi
9 CHRON. PASCH., pag.253, Edit. Paris, înter Byzantînos (A.1688) 10 în Caracallam, cap.X
11 TALPPELTIN, Origines et occasusTransylvanorum, pag.24 Lugd. (A.1667)
12 GIOVAN BATTISTA PIGNA, Delle razze umane: saggio etnologico, cartea II, Razza Ariana, cap.VII -Familia germanica, pag. 216 (A.1857)
13 ANTONIO RANIERI, Storia dell'Italia da Teodosio a Carlomagno, Cap.22, pag. 61, Bruxelles (A. 1841) 14 JACOPO DURANDI, Dell'Antico Stato d'Italia, pag.164 (A.1772)
exultă cele două mari dinastii; Caldeii şi evreii sunt cei mai oneşti, dar ei vorbesc doar despre ei şi vag, despre ceilalţi, nefăcând lumină în istorie; Latinii descriu războaiele cu fidelitate, dar în antichitate, pentru a-i urma pe greci, căzură în multe erori, iar francezii şi spaniolii au tălmăcit, de asemenea, multe situaţii”, doresc ca traducerea acestui Discurs despre Arhitectura Gotică să deschidă o nouă perspectivă asupra migraţiei marelui popor Getic ce a făcut posibilă, aşa cum vom vedea, unirea idiomurilor şi modificarea structurii omogene a grupurilor migratoare.
Mulţumesc motorului de căutare Google, secţiunea Books, ce a permis prin copiile digitale publicarea unor documente de interes mondial, prin acordurile de parteneriat cu marile Biblioteci ale lumii precum Harvard College Library (Della architettura gotica), Bayerische Staatsbibliothek (Dell'origine de barbari che distrussero l' Impero di Roma; Storia dell'Italia da Teodosio a
Carlomagno), University of Oxford (Delle razze umane: saggio etnologico; Dell'Antico Stato d'Italia), proprietatea literară a Convenţiei Statelor (Civilton Cattolica), Bibliothèque de la Ville de
Lyon (Geografia, Strabon), Universiteitsbibliotheek Gent (Istorie romane, Dione Cassio), University of California (Intorno a principii dell'arte etimologica).
Exprimarea întâlnită în acest Discurs este cea a secolului al XIX-lea, a influenţelor dialectale ale Italiei meridionale, fapt ce a făcut ca anumite fragmente să fie considerate intraductibile şi
consemnate prin simbolul (...). Pentru cunoscătorii limbii italiene vechi şi nu numai, formatele pdf ale titlurilor mai sus numite pot fi descărcate gratuit de pe Google/ Books şi folosite în condiţiiile dezideratului domeniului public, universal disponibil şi non-comercial.
ARHITECTURA GOTICĂ ______
<< În acest Discurs doresc să regrupez toate ideile despre Arhitectura gotică, idei pe care le-am enunţat pe parcursul operelor mele, în special în Istoria Italiei şi Codul Diplomatic Longobard. Fundamental în acest studiu este faptul că Goţii au fost descendenţii Geţilor din Tracia, despre care aminteşte Herodot, care s-au aşezat dincolo de Dunăre, în Europa Orientală, şi care mai târziu au luat numele de Daci. În această lucrare nu pot însă să urmăresc istoria infinitei lor transmigrări, a celor nouă secole trecute de la timpul lui Herodot şi până la venirea în Italia a Ostrogoţilor lui Theodoric al Amalilor şi a Vizigoţilor în Galiile Meridionale şi în Spania, conduşi de regele lor Ataulfo. Va trebui deci să mă mulţumesc prin a enumera faptele cele mai importante, lăsând pe alţii să facă referire la Tabla Cronologică, publicată de mine înainte de 1842.
Documentele amintite în Tabla Cronologică au fost foarte apreciate de celebrul Jakob Grimm care, într-un discurs despre Geţi ţinut la Academia din Berlin16, în 5 martie 1846, a dorit să le citeze
în totalitate. El a făcut doar o singură observaţie în plus despre Daci sau Dani, cea a lui Anastasiu Sinaitul, fiind de acord cu părerile mele până în secolul al VI- lea î.Hr. Am fost extraordinar de bucuros să văd că un om atât de cult, mergea pe urmele mele în demonstrarea identităţii Geţilor sau Goţilor sau Dacilor; totuşi, nu pot consimţi opiniei sale cum că aceştia ar fi format un singur popor împreună cu Germanii lui Tacit, cu Longobarzii conduşi de regele Alboino în Italia şi cu Francii transmutaţi în Galii. Eu nu neg că Geţii sau Goţii şi Germanii au venit iniţial din Asia, locul de unde au plecat toate popoarele; dar, aşa cum am negat deja17, voi nega din nou că Germanii, pe care
Herodot îi pune printre popoarele agricole ale Persiei antice, să fi fost progenitori ai Germanilor lui Tacit, doar datorită asemănării numelui. Nici nu cred că acei locuitori ai ordinarelor bordeie descrise de Tacit să fi conservat vreo cunoştinţă a Arhitecturii Orientale, atunci când se răspândiră printre sălbăticiile inospitaliere dintre Rin, Dunăre şi Baltică. Indiferent de vârsta sau de regiunea Asiei de unde au venit antenaţii Germanilor lui Tacit, este mai mult decât probabil că ei să se fi sălbăticit şi să fi pierdut contactul cu precedenta lor civilizaţie, în cazul în care au avut-o vreodată. Un lucru este sigur: că ei au rămas fără nicio amintire multe secole la rând până când, în secolul al VIII-lea, prin vocea Sfântului Bonifaciu, începură să construiască primele oraşe şi să ridice primele catedrale.
I.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Geţii sau Goţii care s-au oprit în Tracia, la gurile Dunării, aflaţi
16 GRIMM, Uber Iornandes und die Geten – Berlin, 1846 în 4 17 Vezi Istoria Italiei, Vol. 1 pag.143 (tipărit în 1839)
fiind mai aproape de Egipt şi de Asia Minoră. În jurul anului 640 î.Hr., a domnit peste aceştia Zalmoxis (Herodot îl considera mai antic), erudit în artele Egiptului şi ale Orientului. El construi un Cenaclu unde obişnuia să-i adune pe Optimii poporului, unde va predica Religia ce va anticipa Creştinismul şi va onora mai mult decât orice demnitatea omului, fondată fiind pe dogma imortalităţii sufletului. Apare astfel dispreţul faţă de viaţă şi speranţa de a se uni cu Zeul lor,
Zalmoxis, în viaţa de apoi. Mureau fericiţi în chinuri atroce, aruncaţi în vârfurile suliţelor. De-atunci înainte şi din această cauză au fost numiţi Imortalii. În aceeaşi perioadă s-au înfăptuit variate Caste: prima a fost casta sacerdotală Tarabostes sau Zorabos Tercos, locul de unde ieşeau marii sacerdoţi şi Regii; un alt ordin a fost cel al Pii-lor18 care, îmbrăcaţi în veşmintele lor candide şi cu armonicele
lor cetre concludeau acordurile publice şi puneau sfârşit războiului.
Ei au fondat deci Istoria primitivă a popoarelor, cu facile şi ingenioase dialecte din etimologii ale unor puţine cuvinte, de un incert şi oricum mutabil semnificat. În secolul al VII-lea î.Hr., Germanii lui Tacit se mândreau cu o Arhitectură, bună sau rea aşa cum era ea, cu un Cenaclu - leagăn al unei ilustre Religii (deşi urâţită de multele ei superstiţii şi incantaţii), care avea Ierarhia sa , Ponteficele său, Liturghiile şi Cetrele sale, toate acestea cu mari efecte politice. În 640 î.Hr., nimeni nu ar fi suspectat că grandoarea lor va fi fost atinsă vreodată de către Romani sau că gloria lui Traian ar fi câştigat după alte nouă secole o parte, doar o singură parte, a poporului lui Zalmoxis.
II.
Filip al Macedoniei - tatăl lui Alexandru – luptă împotriva Geţilor sau Goţilor, atacând necontenit oraşul Udisitana, din Tracia. În atacul lui însă, după cum povesteşte istoricul Dione Crisostomo19, a
fost surprins de comportamentul Pii-lor, îmbrăcaţi în veşmintele lor albe şi cu nelipsitele cetre. Văzându-i, asaltatorii opriră atacul stupefiaţi şi nu numai că Filip le oferi pacea, dar o şi luă de soţie pe Medopa sau Medea, fata regelui lor Gotila20. În acea vreme, coloniile Geţilor din Tracia locuiau
teritoriile de dincolo de Dunăre şi construiseră deja oraşul Elis, pe care Alexandru Macedon îl atacă înainte de plecarea sa în Indii. El ajunse acolo neobservat, traversând grânele câmpiei Getice: distruse oraşul lor, dar Geţii îşi vor lua revanşa peste câţiva ani, prin uciderea locotenentul Zopirione, conducător a peste 30.000 de Macedoni. Cea mai mare răzbunare, pentru că a fost una nobilă, a fost capturarea lui Lisimah, succesor al lui Alexandru în Imperiul Tracic. Luându-l prizonier, Dromihete – regele Geţilor – îl invită la cine fastuoase, aşa cum era obiceiul Zalmoxian şi i-o dădu drept noră pe una dintre fiicele sale.
Aşa arată Istoria ocultă a cuceririlor Getice sau Gotice, care cu modurile lor rafinate de a trăi şi cu puterea armelor se adânciră gradual în vastele ţinuturi dintre Dunăre şi Baltică. Marea parte a
Grecilor nu a cunoscut progresul pe care poporul lui Zalmoxis l-a realizat în Orientul Europei: necunoscut sau disimulat de către scriitori lor, precum Hecateu din Abdera, Eforo, Senofonte din Lampsaco şi Filemon, aşa cum reiese din scurtele şi nesemnificativele lor fragmente. Ellanic din Lesbo, Platon, Timeu, Diodoro Siculi şi alţii au vorbit însă despre Geţi şi despre magiile lor; Theopompus îi confundă cu alte popoare şi scrise despre ei lucruri incredibile, lăudând încontinuu
cetrele Pii-lor21. În secolul al II-lea î.e.n, Posidoniu povesti despre obiceiurile Ctisti-lor Getici,
numiţi şi capnobaţi, care onorau celibatul şi înfiinţară sacrificiul şi inhalaţiile terapeutice22. Aceste
memorii ale lui Posidoniu ne-au fost transmise de Strabon, care mai mult decât oricare altul ne-a delimitat succint Istoriile antice ale Goţilor; din păcate, acest mod de a istorisi ne-a adus mari
18 rădăcina ebraică hamasidă a cuvântului “esenian”, se traduce tot prin “pii” 19 Vezi Istoria Italiei, vol.1 pag.189 – Tabla Cronologica pag.103
20 Ibidem, vol.1 pag 189
21 THEOPOMPUS, apud ATHENAEUM, Dipnos, cartea XIII cap.5 22 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.278
pierderi23. Niciun popor în afară de acesta, căruia Grecii îi dădură apelativul de Barbar, nu a avut o
istorie mai antică şi mai certă decât cea a Geţilor sau Goţilor.
Disciplinele de Arhitectură şi de muzică ale Imortalilor au cunoscut mari transformări datorită lui
Deceneu, pe care Strabon îl distinge cu titlul de prestidigitator, pentru a sublinia minunatele reforme
făcute pentru poporul Geţilor sau Goţilor de peste Dunăre şi edificiile de pe Muntele Sfânt, numit
Cogeoni. Acest prestidigitator a venit din Egipt şi din Orient: el a introdus cultul Eroilor şi al Zeilor
Minori după Zalmoxis. A ridicat în onoarea acestora mici Temple, care atestă înflorirea artelor Arhitectonice cărora Cenaclul lui Zalmoxis le dădu formele, probabil Orientale, dar sigur nu Egiptene şi care au fost primul sediu al practicării magiei.
Reformele lui Deceneu începură în timpul crudului împărat al Romei - Lucio Silla, când peste Geţi domnea Burebista, cel care mări incredibil graniţele şi puterea Imperiului său. Cuceri mare parte din Germania Orientală şi îl primi ca oaspete pe străinul Deceneu, îi făcu onoruri şi îl vru în Imperiul său, pentru a-i învăţa pe Imortali noi arte, printre care iubirea faţă de ştiinţele naturii. Deceneu dădu numele de Pilofori sau Pileaţi vechilor Zorabos Tereos, divizându-i astfel pe Geţi sau Goţi: din Pilofori se vor naşte viitori regi, iar din Capeluţi sau Criniţi se vor naşte războinicii care vor dura până în vremea Ostrogoţilor, în Italia. El scrise pentru Geţi sau Goţi Legile numite
Bellagine24 care, după cum atestă Iordanes, se păstrară scrise la Ostrogoţii din Italia până în secolul
VI d.Hr.
În ce alfabet au fost acestea scrise nu ştiu şi nici nu ştiu dacă Geţii s-au folosit de alfabetul Grecilor sau de un alt alfabet folosit înainte de anul 360 în Asia Minoră, pe care noi nu l-am cunoscut. Ştim doar că în acel an, Ulfila a redus alfabetul Getic la forma pe care o mai conservă şi astăzi, schimbându-i numele în alfabetul Ulfilan. Asemeni lui, Armenii, pentru a introduce
conceptele lor în patrie, folosiră pentru o lungă perioadă alfabetul siriac: până la venirea lui Mesrob, tot în timpul lui Ulfila, când deveni autorul alfabetului actual.
În vremea Bellagine-lor, idiomul Imortalilor era deja format şi suporta amprenta Gramaticii; este perioada în care Ovidiu ajunse în Tomis şi va încerca să descrie şi să exagereze comportamentele barbarice ale Geţilor, ce ocupau ţinuturile de o parte şi de alta a marelui fluviu. Dar cine avea să-l creadă? Exilatul scrise o cărticică în limba Getică dar, dacă un mândru Roman, plin de ură pentru acel popor l-ar fi batjocorit25, el ar fi spus că doar l-a dictat. Tot ce scrise el a fost pentru lauda lui
Augustus, cu scopul de a obţine graţia reîntoarcerii la Roma: plin deci de cuvinte frumoase şi emoţionante!
III.
Augustus nu a luat în seamă schiţele concepute de Iulius Caesar pentru supunerea Geţilor sau Goţilor lui Burebista, ci se mulţumi să desemneze Dunărea drept limită a Imperiului Roman. Dar lamentările lui Ovidiu despre continuele treceri ale Dunării de către Geţi demonstrează că aceste limite nu erau respectate de către Imortali. Faima acestora îl făcu pe Giuseppe Evreul, scribul împăratului Vespasian, să studieze obiceiurile Getice, notându-le în particular pe cele ale Ctistilor celibatari de care amintise şi Posidoniu - locuitori ai Pontului Euxin care fură asemănaţi cu
Esenienii26 din Iudeea. Din această cauză, originile şi anumite obiceiuri Orientale ale Geţilor sau
Goţilor nu puteau rămâne indiferente nimănui. În Istoriile sale, Giuseppe le dădu numele de Daci
Plisti sau Polisti27. Imediat după el, Dione Crisostomo, om foarte preţios lui Traian, dictă în
23 STRABON, Geogr. Cartea VII, pag.303/ Casaub. (620)
24 IORDANES, De rebus Geticis cap. XI “(DECENAEUS) naturaliter propriis legibus vivere fecit, QUAS USQUE
NUNC CONSCRIPTAS Bellagines vocant”.
25 “Ah, PUDET! Et Getico scripsit SERMONE libellum!”, Ovid. Ex Ponto, cartea IV, str. 13
26 = grup evreu de origine incertă, despre care se vorbeşte prima dată în Manuscrisele de la Marea Moartă 27 Vezi Istoria Italiei, Vol.I pag.505, Tabla Cronologica pag.202
Greacă Istoriile Getice, pierdute din păcate astăzi; de la acelaşi scriitor am primit texte de laudă pentru cântecele Pii-lor din Udisitana şi ale regelui Filip. Mare pierdere sunt considerate
Comentariile despre Războaiele Dacice, scrise de însuşi Traian, desigur nu pentru stilul lor, cât
pentru calitatea evenimentelor.
Iată că pe parcursul anilor, de la Cenaclul lui Zalmoxis şi până la cucerirea Udisitanei, înfloriră de-o parte şi de alta a Dunării artele precum Muzica şi mai ales Architectura, căreia îi voi dedica toată atenţia mea. Se ştie că Geţii sau Goţii locuiră în oraşe murale, ca Udisitana şi Elis; că în fiecare dintre acestea exista un Colegiu sacerdotal al Pii-lor; că din comanda lui Deceneu se edificară mici Temple şi Capele în onoarea Eroilor şi Zeilor Minori. În Lituania şi în Samogiţia, cucerite de către Ermanaric cel Mare (progenitor al regelui Italiei, Theodoric), rămaseră până în secolul al XIV-lea relicve în manieră deceneică ale cultului micilor Numi, precum şi amintirea Pontificatului Getic28. În Lituania, Zeul Pământului se numea încă Zamelusk sau Ziameluski29; iar
în Estonia, subjugată la Baltică de către Geţi sau Goţi după moartea lui Ermanaric cel Mare, un Castel se salvă de sunetul harpei unui preot Creştin, ceea ce ne duce cu gândul la faimoasele cetre Getice30.
IV.
Întorcându-mă la vremea lui Vespasian şi a lui Giuseppe Evreul, primului îi urmă la Imperiu Domiţian, care îşi propuse supunerea Geţilor de peste Dunăre şi ocuparea Sfântului lor Munte. Staţiu, adulându-l pe Domiţian, nu vorbi despre eşecul celor două Campanii ale acestuia, ci spuse că clemenţa îl făcu pe Domiţian să restitue Dacilor31 muntele sfânt, cu toate că la Roma, Căpeteniile
ştiau că traversând Dunărea era nevoie de mult noroc pentru a te putea reîntoarce în Tracia. Aici Cornelio Fosco îşi pierdu viaţa, iar legiunile sale fură distruse de către Decebal, astfel că Imperiul se văzu obligat să plătească un tribut anual Geţilor sau Dacilor. Decebal avansă atât de mult în Tracia şi făcu un guvern aşa de temut, încât Tacit scrise peste ani:
“ Tot exercitus in MOESIA, Daciaque...amissi; tot militares viri cum tot cohortibus expugnati aut capti; nec jam de limite Imperii et ripd, sed de hybernis legionum et possessione dubitatum...Cum damna damnis continuarentur, atque omnis annus funeribus ac cladibus insigniretur...”32.
Imensa masă de prizonieri Romani îi servi lui Decebal nu numai ca forţă brută pentru a ridica fortăreţe în Regat, ci şi ca forţă intelectuală pentru a le mări validitatea. A nu se înţelege însă că poporul Getic învăţă Arhitectura de la aceştia, ci că faţadele gotice ale anticelor oraşe Elis şi Udisitana apăreau acum mult mai maiestuoase în regiunea Sarmizegetusei, pe care noi astăzi o numim Transilvania; Sarmizegetusa deveni şi sediul principal al Regatului Getic. Imaginile
Palatului Regal şi al fortăreţelor, precum şi modificarea cursului râului Sargeţia – pentru a ascunde bogăţiile Getice - se văd şi astăzi sculptate în Columna lui Traian, cel mai nobil monument ridicat de Romani pentru celebrarea gloriei învingătorului Daco-Geţilor. Traian spălă deci ruşinea
Imperiului şi aboli tributul impus pe vremea lui Domiţian; obţinu acestea după două războaie dintre cele mai dificile şi înspăimântătoare, pe care le găsim astăzi înregistrate în Analele Romane. Cât de mare i-a fost gloria acestui împărat, care îl supuse pe Decebal şi îi cuceri o treime din vastul Regat! Giuliano Apostata spunea în Satira sa împotriva celor Doisprezece Cezari, că Traian depăşi pe acel popor care dispreţuia atât de mult viaţa şi care purta numele de Imortal. Dar, aceasta Satiră va fi derâsă mai târziu de magiile Zalmoxiene ale Geţilor.
Această splendidă laudă fusese făcută în onoarea Împăratului Traian şi pentru ridiculizarea
28 Vezi Istoria Italiei, vol.II, pag.687 29 Ibidem, vol.II, pag.689
30 Ibidem, vol.I, pag.862 – Tabla Cronologica pag.358 31 STAT., Silvar, cartea I, Carm.1
predecesorilor săi. De asemenea, Columna Traiană care mai există şi astăzi, este mărturia Arhitecturii de excelenţă a Goţilor lui Decebal. În anul 98 d.Hr, înaintea celor două războaie Dacice, Tacit scria cartea sa despre Germania şi nu aduse nicio vorbă aici despre wergeld33,
necunoscut Geţilor sau Goţilor, cum am explicat de atâtea ori în Codul Diplomatic Longobard. La Tacit se poate citi clar cât de diferiţi erau Germanii de Geţi sau Goţi, adică de Daci, atât prin Teocraţie, prin puterea Regelui, cât prin ordinele sacerdotale şi Aristocratice, prin sacrificii şi auspicii, prin disciplinele literare introduse de Deceneu, prin condiţiile mobile ale agriculturii, ale continuelor mişcări de teren (…); dar cel mai mult prin calitatea Arhitecturii, acolo unde nu se cunoşteau oraşele (urbes nullas habitari) şi nu se construiau bordeie unele lângă altele, ci cu ample spaţii între ele, fie datorită fricii de incendii, fie din cauza ignorării artei în edificare (inscritia
aedificandi). Ei nu foloseau varul sau ţigla şi nelegiuit era gândul de a ridica Statui sau de a fabrica
Temple Divinităţilor, încarcerându-le între ziduri (parietibus cohibere Deos).
Ştiu că unora le poate părea hilar conceptul că Germanii lui Tacit nu obişnuiau să ridice Temple sau alte simulacre Zeităţilor, dar eu nu vreau altceva decât să notez marea diversitate dintre Germani şi Imortali (ce aveau amprenta lui Zalmoxis şi mai ales a lui Deceneu), precum şi lipsa totală a unei Arhitecturi în Germania. Este adevărat însă că nimeni niciodată şi în toată Istoria, nu-i va mai lăuda pe Germani, aşa cum a făcut-o Tacit!
Doar de aici se vede ce asemănări existau între aşezările periferice din sălbăticia Germaniei şi nobila Sarmizegetusa a lui Decebal, fără a mai vorbi despre celelalte oraşe Dacice figurate în Columna Traiană, şi mai ales de locul în care se ascunse chiar sora Regelui34. Cam aşa erau
Germanii lui Tacit, după şapte sau opt secole de la predica Zalmoxiană asupra imortalităţii
sufletului. O perioadă atât de lungă de timp trebuie să fie ştearsă din Istorie, admiţând că cele două popoare nu sunt de aceeaşi rasă şi că nu au ajuns împreună din Asia, la gurile Dunării. Dacă ar fi să considerăm ca adevărat faptul că cele două triburi au venit împreună în aceeaşi zi, plecând
împreună din Persia, din India sau din China, atunci ar fi nu mai puţin adevărat că ele s-au separat, înstrăinându-se una de alta şi trăind în acest mod multe secole, până la Zalmoxis, la Deceneu şi la promulgarea Evangheliei Sfântului Bonifaciu. Nu fac parte din această gândire a mea acele părţi ale Germaniei lui Tacit care au fost cucerite de către Burebista şi succesorii săi înaintea Sfântului Bonifaciu şi care primiră natura gotică, învăţând idiomul numit Ulfilan, despre care am vorbit mai devreme. Acest idiom se adânci şi se contopi cu idiomurile Germanice primitive, durând până în zilele noastre. Nici nu neg că Politeismul Roman era mai retrograd decât cultul evanghelic al
Germanilor; dar care popor, în afară de cel al Imortalilor lui Zalmoxis, era mai indicat să vorbească despre Creştinism?
V.
Victoriile Geţilor sau Goţilor asupra Romanilor, cele dinaintea campaniilor lui Traian, şi în special cea asupra lui Cornelio Fosco, le-au adus acelor Pilofori şi Capeluţi numele de Ansi, Asi sau Semizei. Printre aceşti Asi se regăseşte Capto, cel din care va descinde peste 17 generaţii Theodoric cel Mare, Regele Italiei şi tatăl Amalasuntei; iar din Balto, îşi va trage originile Alarico, ce va deveni stăpân al Romei în 409 d.Hr. Nepoţii şi strănepoţii lui Capto stăpâniră peste Ostrogoţi, iar cei ai lui Balto peste Vizigoţi: două mari familii ale poporului Gotic, pe care le vom găsi în Dacia – rămasă liberă după moartea lui Decebal şi după triumful lui Traian. Strănepotul lui Capto, care se numea Amalo, dădu numele descendenţilor săi: Amalii. Astfel, Asi sau Semizeii Amali, precum şi Semizeii Balţi, când pierdură în 107 d.Hr. Sarmizegetusa, se retraseră în celelalte două treimi necucerite ale Regatului lui Decebal, dincolo de Prut şi pe crestele Carpaţilor, de unde
33 = “preţul” unui sclav
începură acel aspru şi continuu război împotriva Romanilor, ce îl constrânse într-un final pe Aurelian să abandoneze Dacia cucerită de Traian şi să se mulţumească, în 275 d.Hr., cu limite
Augusteo de dincolo de Dunăre.
În cei 168 de ani de dominaţie Romană, Dacia se latiniză dar Goticul, purul Gotic, dură în toată perioada Regatului lui Decebal. Ostrogoţii trăiră sub regimentul Amalilor, iar Vizigoţii sub cel al
Balţilor, până când Regele Amal al Ostrogoţilor domni peste cele două triburi, la jumătate secolului
al III-lea d.Hr.. Ermanaric al Amalilor, al unsprezecelea descendent al lui Capto şi al şaselea al Regelui Ostrogot domni peste aceştia cu forţele unite, obţinând noi cuceriri.
VI.
Imediat dispărut Decebal şi căzută Sarmizegetusa, Celso Filosoful începu să scrie în anul 131 împotriva Creştinilor. Făcu şi o ciudată asemănare între Zalmoxis şi Isus Cristos, voind într-un fel să discrediteze antichitatea Cărţilor Mozaice, lăudând antichitatea şi cunoaşterea Geţilor sau Goţilor. Nu trecu nici jumătate de secol, când Luciano aminti despre sacrificiile Sciţilor, pe care îi confundă cu Geţii, atunci când vorbi despre “ambasadorii” pe care Piloforii îi trimiteau lui
Zalmoxis35. Nu întârzie nici Clemente Alexandrinul36, care în anul 193 d.Hr. reafirmă în cartea sa
istoria Ambasadorilor şi lăudă disciplinele filosofice atât ale Geţilor sau Goţilor, cât şi ale Tracilor Odirşi, dar mai ales doctrinele Zalmoxiene despre imortalitatea sufletului, despre resemnarea Geţilor în faţa morţii şi de grija lor faţă de onorarea Eroilor şi înţelepţilor naţiunii. (...) În ceea ce priveşte Dacia Romană, sacrificarea Ambasadorilor către Zalmoxis a fost interzisă, aşa cum în Galii au fost abolite ritualurile de sacrificii umane săvârşite de către Druizi.
VII.
Dintre toate popoarele numite Barbare de către Romani şi Greci, Imortalii ar fi trebuit să fie primii convertiţi Creştinismului (şi aşa a şi fost), atunci când apăru Evanghelia; în 211 d.Hr. Tertulliano vorbea despre Daci şi despre Buna Vestire37(...). În acest timp, Regele Ostrogot al
Amalilor îi cucerea pe Gepizi, popor de sânge gotic38, după ce îi dezagregase pe Burgundioni sau
Borgonioni; vorbind despre Vandali, Pliniu îi localiză din Germania până la Baltică. Prizonierii Borgonioni au fost încorporaţi Gepizilor şi aceştia, Ostrogoţilor şi Vizigoţilor. În felul acesta, Borgonioni îşi pierdură caracteristicile fizionomice Germanice şi le asumară pe cele gotice, ei fiind amintiţi de către Scriitori antici printre goţi: Agatia39 îi denumeşte popoare gotice, aşa cum şi
deveniră pe parcursul Istoriei lor.
În zilele Regelui Ostrogot, Origene din Alexandria în Egipt apără Creştinismul de imputările Filosofului Celso, publicând în anul 250 d.Hr. împotriva acestuia şi a antichităţii şi cunoaşterii gotice, pe care acesta atât le exaltase. Origene nu negă antichitatea Geţilor40, oricum inferioară lui
Moise, despre care vorbise şi Giuseppe Evreul asemănând anumite obiceiuri ale Geţilor sau Goţilor cu cele ale Iudeilor. În orice caz, pe vremea lui Origene, Marele Sacerdot al Evreilor nu s-ar fi putut
35 LUCIANUS, in SCYTHA, Operum Vol.I, pag.859(edit. Hemstheruis) 36 CLEMENS ALEXANDRINUS, Stromatum, cartea I, cap.15; cartea IV, cap.8 37 TERTULLIANUS, Contra Iudeos, Operum pag. 189 (Venetiis 1741) 38 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.666 – Tabla Cronologică pag.264 39 AGATHIAS, Histor, cartea I, pag.3
compara cu Ponteficele Zalmoxian sau Deceneic al Geţilor sau Goţilor. Inutila aşteptare a acestora, cum că Zalmoxis ar fi trebuit să vină şi să domnească pe Pământ, îi dădu un bun fundament lui Origene de a asemăna această vie speranţă a lor cu inutila aşteptare a deja venitului Mesia printre Evrei. Mai mult decât oricare alt trib, cel al Crobiţilor îl aştepta pe Zalmoxis, celebrându-i anuale banchete şi sacrificii.
Cel mai important aspect pentru mine în lucrarea Arhitectura Gotică este faptul că Origene a căzut de acord cu adversarul Celso asupra faptului că Geţii sau Goţii îl onorau pe Zalmoxis cu Temple şi Statui41, iar credinţa Zalmoxiană cât şi noua reformă a lui Deceneu erau cunoscute până
în Egipt.
Geţii sau Goţii necuceriţi de Traian, Dacii liberi, nu întrerupseră practicarea Arhitecturii lor, fiind obligaţi de cultul lor în ridicarea Templelor şi a Capelelor pentru onorarea lui Zalmoxis, a Zeilor Minori şi a Eroilor. Aceste practici au rămas integre şi datorită urii pe care Dacii o aveau asupra Romanilor, care schimbaseră numele Sarmizegetusei în Ulpia Traiana şi care împingeau
latinizarea tot mai mult în porţiunea din Dacia, căzută în mâinile lor.
Cam aceasta era situaţia în Goţia şi Dacia liberă înspre jumătatea secolului al III-lea când, o insolită mişcare agită popoarele gotice: Împăratul Claudiu, dobândi numele de Gothicus, după ce în 269 d.Hr îi supuse pe aceştia în Tracia, afirmând în scrisorile sale de a fi ucis 320.000 de oameni, de a le fi scufundat 2.000 de nave şi de a fi luat un număr infinit de prizoniere, printre care Unila, fată Regală Gotică.
Unul dintre Împăraţii cei mai valoroşi ai Romanilor a fost învins de către Iutungi, asemănători Tervingilor din tribul Vizigot, pe care Dessippo îi numea Sciţi. Aurelian, căci despre el este vorba, înţelese câte pericole îl ameninţau dinspre partea popoarelor gotice şi, printre măsurile luate a fost aceea de a ridica un zid împrejurul Romei (le muralie romane) şi de a abandona Dacia cucerită de Traian. Iutungii se opriră în Reţia şi în părţile Meridionale ale Germaniei, unde nu se pune în dubiu faptul că introduseră limba gotică. Borgonioni, deveniţi deja goţi – cum notase Agatia – ce
abandonaseră Legal uzul Germanic al wergeld-ului, se alăturară goţilor în expediţiile lor împotriva Asiei Minore. Ei rămaseră în Germania Occidentală, până când nu trecură la locuirea Galiilor.
Gotică a fost Arhitectura lor, pentru că Borgonioni deveniseră fervenţi Arieni.
Dar triburile adevăraţilor Germani ai lui Tacit se răstrânseră în grosolănia lor primitivă şi doar în anumite părţi, învecinate Imperiului, începu să se dezvolte o lentă şi incertă imitaţie a Arhitecturii Romane. Ammiano Marcellino42, care în 361 d.Hr luptă sub Iulius Caesar împotriva Germanilor
dintre Mein şi Rin, notă case construite aici cu sistem roman.
VIII.
După Aurelian, readusă Dacia lui Traian în mâna popoarelor gotice, se deschide perioada celor doi Mari : a Împăratului Constantin şi a lui Ermanaric al Amalilor. Nu voi vorbi aici despre Ermanaric, care rămase fidel dogmelor Zalmoxiene şi care împinse învăţătura sa dincolo de Dunăre, formând în Europa acel vast şi misterios Imperiu ce se întindea de la Prut şi Carpaţi, până la Baltică şi pe care Iordanes îl asemăna celui al lui Alexandru, în Asia. Succesorii săi lărgiră atât de mult graniţele, încât atinseră Estonia, regiunile Orientale şi Septentrionale ale Mării Baltice şi cuceriră toată Scandinavia. Acum, trebuie să vorbesc însă despre două mari evenimente, petrecute în zilele lui Constantin: primul, este acela că mulţi goţi au fost primiţi de către Împărat, cu numele de Federaţi , iar al doilea – că mare parte din Geţii sau Goţii Zalmoxieni se convertiră la
Creştinism. Sfântul Epifaniu, care trăi în perioada aceea, lăsă posterităţii ştiri despre Mănăstirile
41 ORIGENES, ibidem cartea III, pag.34
Maicilor, edificate de către noii convertiţi43Goţi. Tribul gotic al Protingilor primi în rândurile sale
un număr foarte mare de Călugări Catolici, ale căror tunici negre fură derâse de către Păgânul Eunapiu44.
Oare se mai poate pune în dubiu, că după conversia goţilor în Goţia sau Dacia de peste Dunăre, nu a mai supravieţuit Arhitectura Gotică? Acele Mănăstiri ale Maicilor, ce erau celebrate de către Sfântul Epifaniu, nu erau construite din lemn, ci din piatră: cum din piatră fură Cenaclul lui Zalmoxis, oraşele Udisitana şi Elis, Templele lui Deceneu, sediul Regal de la Sarmizegetusa şi zidurile Dacice efigiate pe Columna Traiană de la Roma. Într-adevăr, Dacia posedată de către Romani până în 275 d.Hr.se îmbogăţi de monumente de artă Greacă şi Latină; dar Mănăstirile Maicilor gotice şi Călugării Protingi nu imitară niciun monument din Păgâna Roma sau Atena. Sfântul Isidor din Sevilia scrise că Gotul, devenit Arian, începu să edifice noi Biserici dincolo de Dunăre, dar de data aceasta după noua sa dogmă: ECCLESSIAS SUI DOGMATIS SIBI
CONSTRUXERUNT45. Ceea ce demonstrează diversitatea care se stabilea deja între Arhitectura
Gotică şi cea Ariană. Una încerca din tot dinadinsul să se despartă de cealaltă: dar, de orice natură
să fi fost lupta între cele două Arhitecturi, Sfântul Isidor vorbeşte despre fabricile de peste Dunăre, referindu-se la cele de rit Arian. Lăsând la o parte Dacia, cea cucerită de Romani, se poate spune că în Goţia înfloriră trei specii de Arhitectură, în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. Hr: cea Zalmoxiană şi Deceneică, cea Catolică şi Ariana.
Apoi este cunoscut cât de mult schimbă noua Religie Creştină obiceiurile goţilor şi cum dispărură magiile şi Pontificatul stabilit de Zalmoxis şi Deceneu. Goţii Creştini nu abandonară însă Castele
Piloforilor şi Capeluţilor. Unii dintre acei Pilofori deveniră Vescovi şi alăturară autorităţii
religioase, pe cea politică. Din ordinul lor se alegea încă Regele, se alegeau ceilalţi Capi cărora, după Ermanaric, Vizigoţii şi mai puţin Balţii le dădură numele de Judecători. Dar imediat după moartea lui Ermanaric, Hunii îi vor invada pe Ostrogoţii Amali, fapt care va aduce peste timp modificarea caracteristicilor fizice ale acestora. Vizigoţii, printre aceştia şi Protingii, încercară să reziste atacului Hunilor astfel că judecătorul Vizigot Atanaric, aşa cum povesteşte Ammiano Marcellino46, ridică un Lung Zid: trebui deci să facă rost de Turnuri şi de Porţi (…).
IX.
Judecătorul Vizigot le dădu o grea lovitură Hunilor, asaltându-i din spatele Carpaţilor. În 325 d.Hr., Vizigoţii trecură Dunărea şi se stabiliră în Imperiul Roman. În 409, Alaric al Balţilor îi conduse către Zidurile Aureliene şi jefuiră Roma fără niciun fel de probleme. Doresc să amintesc şi despre venirea Protingilor între rândurile popoarelor gotice, ce reuşiseră 11 ani să le ţină piept Hunilor. În 386 d.Hr. fură constrânşi să treacă şi ei Dunărea şi să ceară permisiunea de a se stabili în Provinciile Romane. Vescovi, Călugări, Maici din Ordinul Diaconilor treceau fluviul în
magnifice căruţe; bogăţia lor era însă cu mult inferioară celei a Vizigoţilor care, după cum ne spune Eunapiu47, îmbrăcaţi în splendidele lor tunici de in şi încărcaţi de covoare preţioase, traversau
Dunărea într-un lux nemaivăzut, femeile şi copiii Pilofori fiind împodobiţi ca şi cum nu ar fi cunoscut războiul vreodată.
După asaltul Romei şi moartea lui Alaric al Balţilor, aceşti Vizigoţi şi Protingi se supuseră Regelui Ataulf. Împaratul Onoriu îi va trimite însă în Galiile Meridionale cu un nou nume, ce fusese deja stabilit de Constantin: federaţii. Ulterior, ei vor deveni stăpânii Spaniei. E cunoscut faptul că până în 360 d.Hr, Ulfila îi convertise Arianismului pentru a obţine beneficii din partea Împăratului Arian al Bizanţului; asemeni lor, fuseseră convertiţi şi Borgonionii. Totuşi, după
43 S.EPIPHANIUS, Adversus Ilaereses, cartea III, Operum I 827 (Coloniae, 1682) 44 EUNAPIUS, in Excerptis Legationum, pag.48-52, Ediţia Niebhur (1829)
45 S.ISIDORI HISPALENSIS, Chronicon Gothorum (Era quadringentesima quintadecima)
46 AMMIANUS MARCELEINUS, Cartea XXXI, cap.3 “Muros altius erigebant...loricam....efficax opus” 47 EUNAPIUS, loc.cit. in Excerptis Legationum, pag. 48-52
abandonarea credinţei catolice, Vescovii Selina şi Sigresariu, discipolii lui Ulfila, au devenit nu numai conducătorii triburilor Vizigotice către Galii, ci şi îndrumători şi maeştri, doctori ai
Arianismului şi traducători în Alfabetul Ulfilan ale Sfintelor Scripturi. Sfântul Eusebiu din Toledo, înşiruind Alfabetele cunoscute de el în secolul al VIII-lea, le enumeră pe cele Ebraic, Atic, Latin, Siriac, Caldeic, Egiptean şi adăugă: “GULFILA promisit GETICAS, QUAS VIDEMUS, ULTIMAS (literas)48”. De-atunci înainte, nimeni nu va mai putea spune că Vizigoţii pe de-o parte, şi
Borgonionii pe de alta, ar fi pătruns în Galii şi Hispania, în calitate de popoare Barbare lipsite de o ştiinţă, de un Alfabet, o Arhitectură: nimeni nu va mai spune că Imortalii lui Zalmoxis şi Deceneu, nu ar fi fost locuitorii acelor splendide oraşe de peste Dunăre, că nu ar fi construit un lung şi rezistent zid împotriva Hunilor. Aşadar, mă întreb care să fi fost această Arhitectură pe care Vizigoţii au adus-o în Hispania şi Galiile Meridionale? Această arhitectură a fost mai întâi Zalmoxiană, apoi Deceneică, Catolică şi mai târziu Ariană, traversând o perioadă de zece secole, mai precis de la Zalmoxis şi până la trecerea Dunării, în 375 d.Hr. În zece secole s-au suferit multe modificări, dacă ne gândim numai la arcurile acute, numite ulterior ogive. Aşa cum am spus şi despre Alfabetul Getic din timpul lui Ovidiu, mi-e necunoscută Arhitectura de peste Dunăre în cele zece secole, dar ştiu că a existat şi nu s-a numit nici Greacă, nici Romană ci o militară, religioasă şi civilă Arhitectură Gotică.
Regele Ataulf, ajuns în culmea gloriei în Europa Occidentală, dori să schimbe numele
Imperiului Roman, în Goţia49. De teamă, Împăratul Onoriu i-o dădu de nevastă pe sora sa, Placidia.
Să nu credem însă că poporul gotic din Galiile Meridionale şi Spania îşi abandonă orgoliile naţionale, Alfabetul, Arhitectura, limba.
În 431 d.Hr, romanii le conceseră şi Borgonionilor acea parte a Galiilor care se situează între Magonza, Vormazia şi Spira şi, în calitate de Federaţi, se autointitulară Leti şi Gentili. Acesta va fi amfiteatrul Burgund, locul în care va începe Istoria lor şi în care se vor pune bazele noilor Legi, ce durează şi în zilele noastre; aici se intonară Imnurile Naţionale, care se crede că au fost scrise în idiom, cu ajutorul Alfabetului Gotic Ulfilan50. Aventurile poporului Borgonion în Vormazia, precum
şi atacurile aprige ale Hunilor lui Attila dădură naştere unei frumoase epopei, care şi astăzi mai poartă numele de Nibelungen.
X.
Nu voi insista să vorbesc despre Istoria Vizigoţilor în Galiile Meridionale şi în Spania, în secolul al V-lea, considerat secolul lui Attila. Dar cum aş putea să nu amintesc despre regele
Torrismondo, fiul acelui Theodoric al Balţilor care îşi dăduse viaţa în sângeroasele lupte împotriva Hunului, în câmpiile Marnei? Iordanes51 spune, că în câmpiile Cataloniei se dădură onorurile
funerare gloriei lui Theodoric şi că Attila însuşi, se prezentă la înmormântare. Cetrele Pii-lor dispăruseră în secolul Attilian, dar ritualul magnific specific Sarmizegetusei, acel modus vivendi atât de distins de cel al Germanilor lui Tacit rămase, şi fu mai apoi introdus de Vizigoţi în Toulouse. Luxul Vizigoţilor pătrunse lent în Spania şi în Galia Gotică, prezentând o Arhitectură diferită de cea a Romanilor.
În vremea lui Attila apăru povestea lui Gaultieri sau Waltario, fiul unui Rege al Aquitaniei, şi a Ildegondei, fiica unui Rege al Borgonionilor. Povestea lor a fost scrisă în versuri de către un
metricanor, cum l-a numit Cronicarul din Novalesa, iar versurile erau o ficţiune, prin care se nara
cum cei doi îndrăgostiţi fuseseră luaţi prizonieri de puternicul Attila. Aceasta este cea mai veche
48 Vezi Istoria Italiei, vol.II, pag. 865
49 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.995 – Tabla Cronologică pag.415 50 Ibidem, Vol.I, pag. 1056 – Tabla Cronologică pag.484
mărturie a ceea ce mai târziu va purta numele de Roman. A fost inserat în Cronica din Novalesa şi a generat grave dispute în interiorul naţiunii, căci oricare ar fi fost patria Eroului, el fusese promis unei fete Burgundice (…). În această perioadă au apărut în Galia Gotică şi Limba Provensală şi primele generaţii de Trubaduri.
Eurico, fratele lui Torrismondo, ridică la cel mai înalt nivel de glorie triburile Vizigote, cucerind toate ţinuturile Romane din Prima Aquitania, în 472 d.Hr. adăugând şi Lemovicul sau Lemosi, astăzi cunoscut sub numele de Limoges52. Stăpâni Alvernia şi lărgi propriul teritoriu până la Arles şi
Marsilia. A fost un crud persecutor al Catolicilor (…), distrugând cât putu de mult Bisericile lor, dar construind în acelaşi timp altele, după dogma Ariană, mărind ura şi diversitatea de cult între
Arhitectura Gotică şi cea Greco-Romană din Spania şi Galiile Meridionale. Această diversitate a
apărut şi printre Borgonioni alungaţi din Vormazia, cărora Împăratul Valentinian al III-lea le concese Sapaudia, astăzi Savoia. Se extinseră apoi până la Viena şi la Lyon, în vreme ce Imperiul Occidentului se restrânse la extremităţile Romei, Erulii lui Odoacru pregătindu-se de ocuparea lui. Apollinare Sidoniu, ilustru Roman din Galii, îi trimise regelui vizigot Eurico acele versuri care mai mult decât oricare altă mărturie ne fac să înţelegem Dreptul public din acel secol, precum şi obligaţiile goţilor Federaţi faţă de Imperiu: Marte inquilino, adică armatele Vizigote de la marginea Garonnei trebuiau să ofere protecţia Romei şi Tibrului, apărând Imperiul debilitat:
“EORICE, TUAE MANUS ROGANTUR, UT MARTEM VALIDUS PER INQUILINUM
DEFENSET TENUEM GARUMNA TIBRIM”53.
Cine s-ar fi gândit că Vizigoţii, cu a lor Arhitectura Gotică Transdanubiană, ar fi cedat vreodată cerinţelor romane(…)? În fapt, Eurico nu veni în ajutorarea Tibrului, iar în 475 d.Hr. Roma căzu în mâinile Erulilor şi o dată cu ea, Imperiul Occidentului luă sfârşit. Dar Ostrogoţii lui Theodoric al Amalilor scăpaseră deja de sub sclavia Hunilor, iar după moartea lui Attila vor succede Erulilor în stăpânirea Italiei. În perioada de servitute, aceştia şi-au uitat multe dintre disciplinele naţionale, devenind cel mai puţin “civili”, dintre toate neamurile de sânge gotic. Doresc să vorbesc acum despre antica şi particulara lor civilizaţie Gotică sau Getică, dar nu despre aceea pe care o imitară de la Romani şi Greci după moartea lui Attila; pentru că pe vremea aceea ei primiseră permisiunea Împăraţilor să locuiască în Provincia Romană a Panoniei şi trăiră acolo până când al
şaptesprezecelea descendent al Semizeului Capto şi strănepot al lui Ermanaric cel Mare, Theodoric al Amalilor, nu îi conduse în Capitoliu pentru a domina Italia, Panonia, Rezia şi cea mai mare parte a Imperiului distrus al Occidentului.
Stăpânirea Hunilor peste Ostrogoţi îi făcu pe aceştia din urmă să-şi piardă dreptul de a fi consideraţi conservatorii şi propagatorii Arhitecurii Gotice Transdanubiene. Se îndrăgostiră de formele Romane ale Arhitecturii civile însă, pe partea religioasă, Arianismul reuşi să-i ţină sub adversitatea Catolică, împiedicându-i să construiască Biserici de această formă. În ceea ce priveşte edificiile civile, amprenta gotică nu a dispărut în totalitate în Italia, ci a fost încorporată artei Latine, observându-se astfel şi modul de fabricare Transdanubian. Astăzi este totuşi dificil să recunoaştem urma Ostrogotă în Italia, dar meritul de a conserva integre memoriile Arhitecturii
Gotice Transdanubiene trebuie acordat indubitabil Vizigoţilor din Spania şi din Galiile Meridionale:
Alaric al II-lea Victoriosul, fiul lui Euric, le va pune cel mai bine în lumină în Palatul Regal de la Toulouse; astfel, aceste Provincii ale Galiei vor purta numele de Galia Gotică, nume ce va
supravieţui până în secolul al XII-lea. De aici înainte mă voi folosi şi eu de acelaşi vocabul, pentru a indica toate ţinuturile posedate şi apoi pierdute de către Vizigoţii din Galii.
Theodoric ridică armele împotriva Reziei şi a teritoriilor vecine, acolo unde de un secol se aflau Iutungii, despre care vorbisem ca fiind de sânge gotic; în felul acesta se răspândi Arianismul şi totodată ura faţă de Arhitectura Bisericilor Catolice. Astfel, Arianismul - care după Vescovul Ulfila a fost baza tuturor popoarelor gotice sau devenite gotice, alfabetul Ulfilan şi traducerea Bibliei domniră fără contrast peste tot teritoriul Italiei şi au fost transportate din Italia către celelalte
52 DOM VASSETTE, Histoire de Languedoc, I. 217 (A.1730) 53 APOLLIN.SIDONII, Cartea VIII, Epist.9
Provincii ale Europei. Acesta va fi Codul argenteo al lui Upsal, adică Traducerea Ulfilană a
Evangheliilor, mărturie fiind Papirul de la Ravenna, conservat la Napoli, scris în Alfabetul Ulfilan pentru Ostrogoţii lui Theodoric al Amalilor.
XI.
Introducerea idiomului şi a Bibliei Ulfilane în Spania şi în Galii erau însă mai vechi. În 506 d.Hr., prin Breviariul său, Alaric al II-lea îşi impunea Legile atât Goţilor, cât şi Romanilor din vastele sale Regate: lucru ce-i reuşi cu uşurinţă, deoarece Goţii nu folosiseră încă wergeld-ul German; asemeni lui, Theodoric al Amalilor publică în Italia al său Editto, atât pentru Goţi, cât şi pentru Romani. Ceea ce este de subliniat este faptul că şi un Rege şi celălalt nu îşi propuseră altceva, decât să arate lumii întregi că Goţii erau superiori Romanilor. Astfel, Alaric al II-lea promulgă Legea potrivit căreia vor fi pedepsiţi cu moartea cei care vor contracta căsătorii între Romani şi Gentili, căci prin Gentili Alaric se referea la Vizigoţii săi; un subtil artificiu pentru a ţine despărţite cele două rase. În Editto-ul Italiei nu exista această Lege, însă Theodoric abrogă dreptul Romanilor de a folosi arme în public, lăsându-le doar Ostrogoţilor acest privilegiu: o eroare
imensă, pe care Vizigoţii nu au comis-o! În Spania şi Galia Gotică s-a făcut unificarea dintre Romani şi noii stăpâni, formându-se un unic popor divizat doar de interzicerea contractului
matrimonial Gentilic; acestă uniune este negată însă de Cassiodoro şi avea doar scopul de înşelare a Italiei.
În acele zile, Clovis domnea în Galiile Septentrionale şi îşi publica cele Şaptesprezece
Capitole54prin care, pentru uciderea unui Franc se plătea un wergeld major faţă de uciderea unui
Roman. Romanii erau astfel degradaţi în condiţiile lor civile, iar unui popor josnic i se suprapunea unul nobil. Atunci când Clovis se converti la Catolicism în 496 d.Hr. şi publică Legea Salică, calităţile de Vescov şi Ecleziast îi vor scăpa pe Romanii din Galii de crudele discriminări ale Germanilor. Pentru aceasta, Sfântul Avito - Vescov al Vienei în Rodan – îi scrise lui Clovis din ţinutul Borgonionilor cum că credinţa sa era o victorie pentru Romani.
Clovis totuşi, care se trăgea din Germanii lui Tacit, trebui să recunoască că atât în litere cât şi în ştiinţe şi mai ales în Arhitectură, poporul de el degradat era superior. Francii din Germania lui Tacit nu aduseseră în Galii niciun fel de cunoştinţă în artele edificării.
Atunci când Clovis şi Regii Franţei, succesorii săi, voiră să ridice construcţii, o făcură după arta Romană sau Vizigotă. Planul lui Clovis, care îi dispreţuise pe Romani cu reducerea wergeld-ului, era însă acela de a-i ataca pe Vizigoţi. Pentru aceasta începu să îndârjească armata Francă, acuzând-o de laşitate: ştirea nedreaptă se difuză din gură-n gură printre Franci, cum că frica ar fi o calitate a goţilor (GOTHORUM est povere). Drept răspuns, Francii le dădură numele de Câini goţi, nume care se mai aude şi astăzi printre francezi, prin dubla-abreviere a cuvântului Cagot. Nu pot să neg totuşi că lunga prosperitate a Vizigoţilor slăbise în vremea lui Alaric al II-lea, dar unirea cu Francii îi făcu ca în secolele următoare, în lupta împotriva Saracinilor, să demonstreze curajul antic al Geţilor. Alaric al II-lea, care suspendase sau încetinise persecuţiile Ariene împotriva Catolicilor, a fost doborât şi ucis de către Clovis în 507 d.Hr., la Vouglè – lângă Pottier. Vizigoţii se făliseră că în acea bătălie, în ciuda diversităţii religiose sau a prohibiţiei contractului matrimonial
Gentilic căzuseră, luptând pentru ei, cei mai iluştri dintre Romani. Clovis, cu tot scenariul său
împotriva Vizigoţilor, se demonstră a fi generos cu populaţia oraşelor supuse, unde mulţi au fost lăsaţi să trăiască fie în calitate de Duci, fie de Conţi şi să răspundă în numele Regilor Franci. Această situaţie a durat o lungă perioadă de timp, mai precis până în zilele lui Pipin şi ale lui Carol cel Mare. După moartea lui Alaric al II-lea, Reşedinţa Regală din Toulouse va fi fost mutată în Hispania.
Condiţiile Arhitecturii Ostrogotice în Peninsula noastră nu le voi examina, dat fiind faptul că fuziunea dintre Romanii din Galii şi Vizigoţi – stăpânii lor – nu se realiză şi în Italia, printre Ostrogoţii lui Theodoric. Un mare număr de Bazilice Ariene au fost edificate de către Ostrogoţi, în special la Ravenna, copiind arta Vizigotă. S-a întâmplat o dată cu venirea în Italia a lui Eutaric Vizigotul – aspru şi implacabil duşman al Catolicilor - ajuns aici pentru căsătoria cu Amalasunta, fiica lui Theodoric. Dar, lăsându-i de-o parte acum pe Ostrogoţi, voi face referire la Arhitectura
Gotică Transdanubiană a Vizigoţilor care, în secolul al VI-lea, aşa cum vom vedea în Legile
Regelui Longobard Liutprando, va lua numele de Arhitectura Galică. În aceeaşi perioadă, Arhitectura Romană primi apelativul de Romanese şi a fost asemănată de unii cu cea Galică a Druizilor antici şi mai ales cu cea din vremea lui Vercingetoringe: şi într-adevăr, chiar conservase formele Druidice din timpul lui Caesar şi până la Carol cel Mare. Avaric, oraşul în care se refugiase Vercingetoringe şi lăsat Biturigilor de către Caesar, avea zidurile numite Galice55, construite din
grinzi la o distanţă de două picioare una de alta, spaţiile fiind umplute cu grund şi alte materiale din piatră. Dar, pe parcursul a cinci secole, de la Caesar la Ataulf, Romanii nu au construit în manieră Druidică şi nici ca la Avaric; nici de natură Galică nu au fost zidurile, în interiorul cărora Aurelian îşi ridicase eternul oraş; nici judecătorul Vizigot Atanaric nu învăţă de la Druizi arta de a construi Lungul Zid, pentru a se feri de atacurile Hunilor. Zidurile Galice din Avaric56 fură asemănate cu
zidul lui Clermonte, în Alvernia Romană, patria lui Apollinare Sidoniu – cel care se lamenta mereu de faptul că erau prea fragile şi parcă arse57 şi asta, fie din cauza construcţiei lor tumultuoase şi
recente, fie din cauza puternicelor atacuri pe care Vizigotul Euric le dădu oraşelor Alvernilor.
XII.
Victoria de la Vouglè a făcut ca Toulouse şi o parte din Galia Gotică să cadă în mâna Francilor Catolici. După câţiva ani de la acest eveniment, Borgonionii se convertiră şi ei la Catolicism, ceea ce produse mari modificări în special în Arhitectură, aceasta încetând a mai fi Ariană. În
septembrie 517 d.Hr., Sfântul Avito din Viena convocă un Conciliu în Epaona, unde promulgă patruzeci şi unu de Canoane. Unul dintre aceste Canoane îi condamna pe Cherci la lovituri, pentru că acceptaseră o invitaţie la un banchet al Ereticilor; într-un altul, Bazilicile Eretice trebuiau să fie doborâte, neconciliind cultului Catolic. Se poate înţelege ce distrugere s-a făcut printre Bazilicele Ariene din Regatul Burgundic! Astfel pieri aproape total o Arhitectură, care nu a voit să semene celei Catolice:
“Basilicas haereticorum, QUAS TANTA EXECRATIONE HABEMUS EXOS , ut pollutionem earum purgabilem non putemus, SANCTIS USIBUS APPLICARE DESPICIMUS. sane quas per
violentiam nostris abstulerunt, possumus revocare”58.
După celebrarea Conciliului, Borgonionii deveniţi Catolici vor fi cuceriţi în 534 d.Hr de către Franci, preceptele Epaonense propagându-se în Provinciile Occidentale şi detaşându-se de
Arianism; nicio altă Erezie nu a fost atât de puternică, ca cea a popoarelor gotice sau devenite gotice şi nu dobândi atâtea favoruri Regale (…).
55 CAESAR, De Bello Gallico, cartea VII, cap.23
56 ARCHAINTRE, Ad Dictum Locum Caesaris, Nota (13), din Ediţia Clasicilor, numită LE MAIRE, I, 323 (A.1819) 57 APOLLINARIS SIDONII, Cartea VII, Ep.XI “ SEMIUSTAS FRAGILIS MURI ANGUSTIAS”
XIII.
Chlothar I, fiul lui Clovis, arătă Francilor săi din Neustria artificiile Arhitectonice ale noilor supuşi, Vizigoţii din Galia Gotică, şi îi constrânse să edifice în Rotomago sau Rouen - pe partea dreaptă a Senei, o Biserică cu forme Vizigote, dar de rit Catolic; un triumf asupra Ereziei! Totul se întâmplă în vremea lui Flavius, pe vremea când era Vescov Rotomagong. Dădu ordin să se
construiască şi un magnific Templu pentru Sfântul Petru, aşa cum făcuse şi mama sa, Regina Clotilde – născută printre Borgonioni, în onoarea celor Doisprezece Apostoli. În ridicarea sacrului Edificiu din Rouen, Chlothar I ar fi trebuit să se folosească de Mâna Romană, ceea ce nu s-a întâmplat, alegând-o pe cea Gotică. Ridică astfel în acel oraş imponentul Templu ce se mai poate admira şi astăzi, deşi de două ori restructurat. Ulterior i s-a ataşat o amplă Mănăstire care în secolul ce-i urmă lui Chlothar nu se mai numi Sfântul Petru, ci Sfântul Ouen. Cenuşa ilustrului Vescov Rotomagong rămase acolo până în 841 d.Hr., când Normanzii începură ameninţările Rouen-ului. Un Călugăr Rotomagong - al cărui nume nu ne este cunoscut, deşi compuse Viaţa Sfântului Ouen - împreună cu alţi Călugări o vor transporta (n.m.- cenuşa) departe de acel Templu, pe care
Normanzii îl prădară fără milă şi cărora Ulmaro, în 875 d.Hr. le dădu numele de Geţi59.
Iată acum câteva dintre puţinele, dar eficientele cuvinte ale Călugărului necunoscut, ce scrise despre Viaţa Sfântului Ouen sau Audoeno:
“In Basilica Beati PETRI Apostoli Beatum AUDOENUM sepelierunt. Denique ipsa Ecclesia, in QUA SANCTA MEMBRA QUIESCUNT, quadris lapidibus, MANU GOTHICA, a primo Lothario rege Francorum olim est nobiliter constructa …..MIRO OPERE ….Pontificante Flavio Episcopo Rothomagensi”60.
Gotică deci, nu Romană fu Mâna care ridică măreţul Templul, din comanda lui Chlothar I.
Gotică! Această concepţie de construcţie era cu totul nouă în Rouen şi cu totul necunoscută în
întregul Regat al Neustriei, acolo unde prevala arta Romană. Căci dacă Mâna Gotică nu ar fi fost nouă şi necunoscută, de ce ar fi scris cu atâta evlavie Călugărul necunoscut? El aminteşte despre formele pietrelor rombice, care ne fac imediat să ne ducem cu gândul la Columna lui Traian, unde cu astfel de pietre se văd edificate Reşedinţa Regală de la Sarmizegetusa, precum şi alte oraşe Dacice ale lui Decebal.
O eroare foarte gravă a făcut Surio, care susţinut de mulţi scriitori dotaţi, a indus falsa idee că acest Călugăr nu era altul decât Fridegod, Călugăr Englez în 965 d.Hr., ce scrise nu Viaţa
Vescovului Ouen, ci pe cea a Călugărului Osvin. Un Cod al lui San Massimino Trevirense pe lângă Wiltheim vorbeşte în general despre Mâna Gotică, dar mai ales despre Meşterii gotici chemaţi de Chlothar I. În 1659, Wiltheim vorbi despre perpetua viaţă a Arhitecturii Gotice, un concept care ulterior se obscură şi chiar dispăru:
“ Hinc - spune el - haud dubie efficitur, habuisse GOTHOS....quamquam a Chlodoveo subacti....habuisse, inquam, GENUS AEDIFICANDI PROPRIUM”61.
XIV.
Astăzi se spune că Arhitectura Gotică este un fals nume dat recent unei Arhitecturi care îşi are
59 ULMARUS, De inventione Corporis S.VEDASTI, Apud BOLLANDUM , Acta SS.Februarii (6 Feb), I 806. (A.1658)
60 ANONYM. Apud Laurentium Surium.Vitae Sanctorum (24 August), IV, 879, 890 – et Apud BOLLANTISTAS, Acta Ss, Augusti, IV.818-819. s. 40-41 (A.1739)
